Studiu despre Cronica rimată a lui Constantin Brîncoveanul

Tragedia decapitării lui Brîncoveanu, a ginerilor şi copiilor săi pe ţărmul Bosforului a înfiorat întreaga creştinătate. Vestea a străbătut ca fulgerul în Occident şi a fost notată cu groază de ziarele contimporane. Îndeosebi marile ziare franceze ale timpului. Le Journal historique sur les matières du temps din Verdun, Gazette de France, Mercure Galant,aduceau la cunoştinţă cititorilor grozăvia executării lui Brîncoveanu, sub ochii sultanului.

Chiar cei care urmăriseră răsturnarea lui au rămas consternaţi. Pînă şi în lumea turcească din Constantinopol s-au ridicat voci care să murmure împotriva cruzimii. „Les Turcs même ont trouvé beaucoup de barbarie et de férocité dans cette action", înştiinţa, în 1715, pe Ludovic al XIV-lea, ambasadorul francez la Constantinopol, Des Alleurs. Cu atît mai mult vestea aceasta a zguduit conştiinţele româneşti.

Învinuirile aproape făţişe care se aduceau stolnicului Constantin Can-tacuzino şi fiului său Ştefan, învinuiri care şi-au găsit expresia în cronicile timpului şi ajunseseră pînă la urechea lui Dimitrie Cantemir în Rusia, erau un ecou al indignării populare, neştiutoare a mrejelor de intrigi de peste hotare. In aceste împrejurări, un cărturar mărunt din mulţimea anonimă a alcătuit o cronică în versuri asupra tragediei lui Brîncoveanu şi a copiilor săi. Eveni­mentul este încadrat în tema biblică, atît de cultivată în predica şi lirica medievală —fortuna, labilis — temă pe care o speculase, în literatura noastră, mai înainte Miron Costin şi D. Cantemir:

O pricină minunată

Ce au fost în lumea toată

Di-nceput şi din vecie

Precum şi la carte scrie.

.....................................

Că e lumea înşelătoare

Şi foarte amăgitoare

De-i face şi-i amăgeşte

Şi pre toţi îi prilăsteşte;

Pre domni şi pre împăraţi

Şi pre cei ce sunt mai tari,

De-i vroeste în avuţie

Şi să ţin în sumeţie,

Ca şi cînd n-ar avea moarte...

Precum iată c-au privit

La Constantin-vodă ce-au domnit.

Autorul ne introduce apoi la curtea lui Brîncoveanu, unde lumea se pregătea de sărbătorile Paştelui, cînd soseşte de la Poartă un imbrohor. Acesta convoacă toţi boierii la curte, ca să împlinească porunca imperială şi să citească firmanul de mazilire:

Cînd firmanul îşi citea,

Toţi boierii că plîngea.

Domnul, doamna rămîn consternaţi. Copiii, care se bucurau de adierile primăverii:

— Oh! prea dulce primăvară,

Cum ne scot turcii din ţară

Şi ne duc la grea urgie,

La pedeapsă şi urgie!

Turcul dă poruncă să se strîngă a doua zi, din nou, boierii ca să purceadă la alegerea altui domn. Este ales Ştefan Cantacuzino. Autorul anonim cunoaşte şi el episodul — pe care-1 povesteşte mişcat Del Chiaro — al întrevederii lui Ştefan Cantacuzino cu Brîncoveanu. Ştefan Cantacuzino se duce să-l vadă pe Brîncoveanu şi, jenat parcă de mustrarea conştiinţei, abia îngăimează:

— Ne rugăm să ne ertaţi

Că nu suntem vinovaţi.

Mulţumim de boierie

Şi de altă avuţie.

La care Brîncoveanu răspunde scurt:

— Să fiţi de mine ertaţi,

De Dumnezeu judecaţi!

Că eu văd că sînt robit

i despre voi sînt vîndut.

Apoi, cuprins de indignare şi de durere adîncă, văzînd că cel ce l-a trădat este însuşi nepotul său:

— Dacă ţi-a fost de domnie,

De ce nu mi-ai spus tu mie?

Ca să ţi-o fi dăruit,

Cu pace să fi domnit.

De Domnul nu te-ai temut ?

Tiranului m-ai vîndut!

Să ştii, nu va zăbovi,

Dumnezeu îţi va plăti!

Turcul porunceşte să se strîngă la curte tot oraşul. Lumea se revarsă pe uliţele capitalei. Brîncoveanu şi ai săi sînt urcaţi în caretă şi porniţi pe drumul pieirii, în lacrimile poporului care-l petrece cu urarea: „Domnul să te izbăvească" :

Cu pace să te păzească!

Să scapi de-această urgie,

Să fii iarăşi în domnie.

Că bine ne-ai domnii

Şi cu pace ne-ai hrănit...

Ajunşi la Giurgiu, nenorociţii creştini sînt lăsaţi cîteva zile pînă petrec Paştile. Apoi sînt trecuţi peste Dunăre şi duşi la Ţarigrad, unde domnul, ginerii şi copiii sînt închişi şi ţinuţi in temniţă toată vara.

Apoi sînt aduşi prin grădina împărătească la locul de execuţie. Brîncoveanu aruncă cuvinte grele pentru „păgînul şi spurcatul" sultan care-i taie fără dreptate:

Cu ce-ţi suntem vinovaţi

De pierim nejudecaţi,

Măcar să-ţi fim vinovaţi,

Dar copiii ce-au stricat ?

Ajunşi la locul de execuţie, se aşterne covorul. Momentul este dramatic. Copiii, înfioraţi, se lipesc de sînul tatălui, plîngînd:

Ce să facem

Că vom să ne pristăvim

Şi de lume ne lipsim.

Şi iar în taină grăia

Tătîne-său şi zicea:

— Lasă-ne să ne turcim

Ca zilele să lungim.

Şi acum intervine acel gest de mare demnitate creştină, trăsătura proemi­nentă a personalităţii marelui domn:

Vodă dulce-i săruta

Şi din gură aşa striga:

— Nu vă, fiilor, spăriaţi,

Ci pe Dumnezeu rugaţi

Şi strigaţi toţi cu tărie

Şi cu glas de bucurie:

Puţină durere-om lua

Şi în rai că vom intra.

(autorul are predilecţie pentru verbul a striga)

În sfîrşit, se apropie gealatul, care retează pe rînd capetele copiilor şi al tatălui, aruncînd apoi trupurile în mare. Doamna, care priveşte scena, înne­buneşte de groază, în încheiere, autorul revine la tema psalmistului cu care începuse cronica, ceea ce ne îndeamnă să bănuim că autorul trebuie să fi fost un cleric sau un dascăl de biserică.

După cum se vede, cronica nu are o valoare literară deosebită. Fiorul tragediei nu a găsit în sufletul cărturarului anonim flacăra căldurii emotive şi mijloacele de expresie adecvate, care să transfigureze materia istorică în materie de artă. Dar în zbuciumul care a cuprins sufletele româneşti ale vremii, această umilă cronică rimată, care dădea glas indignării poporului, a avut un adînc răsunet, căci pe de o parte ea a fost aşezată pe melodie, iar pe de alta a intrat în domeniul colindelor populare.

Sub această nouă formă, Cîntecul lui Contantin-vodă cel Bătrîn a stră­bătut repede în straturile populare şi a fost introdus de copii în ciclul colindelor cu steaua, la sărbătorile Crăciunului. Cu timpul însă, fiindcă textul cîntecului era prea lung, copiii 1-au scurtat, mărginindu-se la partea introductivă, la tema biblică: „O pricină minunată, ce au fost în lumea toată". În această nouă formă prescurtată, cîntecul trăieşte şi azi ca colindă, cîntîndu-se în toate ţinuturile româneşti, de la Maramureş pînă în Dobrogea, din părţile Mureşului pînă în Basarabia. Forma cea mai veche a melodiei a notat-o Anton Pann în colecţia lui de Cîntece de stea în notaţie bisericească veche, care, transupă în note moderne de sf.-sa preot I.D.Petrescu, este următoarea:

Pe de altă parte, forma primitivă, completă, a cîntecului lui Constantin-vodă s-a răspîndit repede, prin copii manuscrise, în tot largul pămîntului românesc: în Moldova, în Basarabia, în Transilvania. Pe la 1818, el era o tocmai la graniţa de vest a Ardealului, prin părţile Beiuşului, la Diosig, de preotul Pavel Popovici, care ne-a lăsat în acelaşi caiet şi o variantă a acestui cîntec, prelucrată mai adînc sub inspiraţia sentimentului naţional. Brîncoveanu este prezentat în acest cîntec ca un domn care a urmărit independenţa ţării:

Că el Ţara Românească

Vre singur să o domnească,

Plîngi neam românesc,

Cu nemţii să se unească

Ca pe turci să izgonească,

Plîngi neam românesc...

şi în final, după ce povesteşte scurt asasinarea lui Brîncoveanu şi a copiilor săi:

Plîngeţi acum românilor

Că aţi rămas în jugul turcilor

Şi n-o mai fi vodă Constantin

Ca să vă scoată din robia turcească,

Plîngi neam românesc...

Astfel cronica rimată a morţii lui Brîncoveanu, care este a doua cronică rimată în literatura noastră — întîia a fost traducerea lui Greceanu – şi cea dintîi plăsmuită de un român, deşi nu are calităţi literare deosebite, a ajuns totuşi o creaţie populară şi a devenit ca un simbol al rezistenţei sufletului românesc împotriva furtunilor care au abătut pe cei mai aleşi reprezentanţi ai săi. Din ca a crescut apoi frumoasa baladă populară a lui Alecsandri, Const[antin] Brîncoveanu, reprodusă, pe vremuri, în toate manualele de clasele primare.

N.Cartojan, Istoria literaturii române vechi, vol III, 1945