Cronica rimată a lui Constantin Brîncoveanul

ANONIM

ISTORIA LUI CONSTANDIN VODĂ BRÂNCOVEANUL

O, poveste minunată

Auzită în lumea toată

Din-ceput şi din vecie

Precum şi la cărţi ne scrie

Cuvântul cel tipărit

Carele iaste adeverit.

Că lumea iaste trecătoare

Şi încă foarte înşălătoare

Şi mai mult amăgitoare,

De-i face şi-i amăgeşte,

Şi tot aşa îi priilesteşte

Pre domni şi pre înpăraţi mari

Şi pre cei ce sânt mai tari,

De vorbescu de avuţie

Şi să ţin în sămeţie,

Ca cându nu ar avea nici o moarte

Şi într-un ceas le lasă toate!

Precum, iată, am privit

Şi Constantin-vodă ce-au domini.

Întru ani doaozeci şi şase

Bine să înrădăcinase;

Totodată să sculară

Şi duşmanii îl luoară

Din scaun, din Bucureşti.

Ia să-mi şezi şi să priveşti

De-acest domnu mare şi bogat

În ce feli s-au adevăratu

Că tiranul de înpărat

Un agă mare ş-au mânat.

Şi cum el au sosit,

Fără de veste l-au lovit

Şi-i spune cu urgie

Cu cuvinte de mazilie.

Pre boiari tare îi strigă

Toţi la dânsul să să strângă,

Ca fermanul să-l cetească

Şi porunca să-i înplinească.

Cându fermanul cetiia

Toţi boiarii că plângea.

Aşa lor le porunciia

Pre Costandin vod să-l dea

Cu fii <şi> cu ginerii

Şi cu toţi credincioşii.

Unde vodă auzise

Foarte mult că să scârbisă.

Pre boiari îi întreba

Şi prea tare îi mustra:

— Care din noi mă vicleniră,

Fără de veste mă loviră?

Dar nu den destul v-am cinstit

Şi boiari mari v-am făcut?

Cum de mine vă înduraţi

Den ţară mă înstrăinaţi?

Domnul va face dreptate

Pentru a voastră răutate.

Toţi boiarii să lepăda,

Foarte tare să jura,

Cum că nu sânt vinovaţi,

Nici nimic amestecaţi.

Iar Constandin-vodă au grăit:

— Faceţi, dar ce v-au poruncit

Că eu sânt ca şi un gonit.

Din spătărie eşise,

Despre doamne trecusă.

Atunci doamna plângea

Şi cu glas măre să jalea

Şi toate le sfârşişă

Pentru amar ce le sosisă

Şi coconii începură

Cu glas mare şi cu-o gură:

- Oh! amară primăvară,

Cum ne iau turcii den ţară,

Lipsindu-ne den domnie,

Şi ne duc în grea urgie.

Acest foc, ce ne soseşte,

Nu spre bine ne sfeteşte.

Domnul să se milostivească.

Pre noi să ne izbăvească.

Când cocoanele auziră,

Toate la curte veniră,

Pre rându în case întra,

Cu multă jale suspina:

- Voi, taică, vă înstriinaţi,

Pre noi cu duşmanii ne lăsaţi.

Iar când fu a doao zi,

Imbriorul că sosi.

Şi cum el că au sit,

La boiari au poruncit,

Toţi boiari la el să vie,

Dentre ei domnu ca să-ş pue.

Când boiarii să adunase,

Pre Ştefan spăratiul îl alesase

Şi cu halai îl luase

Şi la curte îl adusase.

Ştefan-vodă au intrat

Tocma în casa cea de sfat.

Toţi boiarii, pre rându,

în casă întra

Şi mâna îi săruta.

Dacă de la Ştefan-vodă eşiia,

Tot la Costandin-vodă trecea,

Cu plecăciune să închina

Şi mâna îi săruta,

Iar Costandin-vodă grăia,

Pre Ştefan-vodă pedepsia:

— Dacă ţ-au fost ţie de domnie

De ce nu mi-ai spusu tu mie?

Eu ţie să ţ-o fiu dăruit,

Cu pace să o fi stăpânit.

Dar de Dumnezeu nu te-ai temut,

Ci tiranilor ne-ai vândut.

Să ştii, cu adevărat,

Că nici ţie nu-ţ va zăbovi

Ci Dumnezeu îţ va plăti.

Iar Ştefan-vodă să jura,

Foarte tare să blestema:

— Să ştii, doamne, adevărat

Că eu nu sânt vinovat,

Nici nimic amestecat.

Iară în ştire de-m va fi,

Dumnezeu îmi va plăti,

Ci mă rog cu plecăciune

Să am şi eu ertăciune.

Iar Costandin-vodă să închinase,

Zioa bună îs luase.

Când pre poartă eşiia,

Toată ţeara să strângea

Şi după dânsul mergea,

Cu glas mare îl plângea

Şi den gură aşa grăia:

— Domnul cu pace să te păzească,

În grab să te învârteşeşti,

Iar pre noi să ne domneşti

Că cât tu că ne-ai domnit,

Cu pace că ne-ai păzit.

Şi den Bucureşti eşiia,

Drumul Giurgiuvului apuca

Şi dacă turcii Dunărea îi trecură,

Ei mai mult să vesăliră.

Şi Giurgiuvu au zăbovit,

Până Paştile au făcut.

Şi în Ţarigrad l-au dus.

Şi în Ediculea l-au închis.

Iar turcii năvăliră

Şi toate ale lui jăfuiră

Şi averea lui cea de mulţi ani

O luară acei tirani.

Iar, în urmă, îmbrionul

e portul şi tot ocolul.

Den Edecole îl scoasă,

La bostangi-başa îl dusă.

Cându postul sântă Măriei au venit,

Îmbrionul au sosit

Şi la înpăratul mersesă,

Sama de toate îş dedesă

Şi atunci vreme ş-au găsit

Şi mai mult că l-au pârât.

Iar păgânul de înpărat

Şi mai rău s-au turburat

Şi la bostangi-başa au poruncit

Şi tot postul l-au muncit.

Iar când au fost în zioa de sântă Măriia Mare,

Frică şi cutremur tare,

Că înpăratul poruncisă,

Pre Costandin-vodă îl gătise,

Cu coconii dinpreună,

Să-i aducă pren grădina înpărătească

Ca însuş înpăratul să-i privească.

Iar Costandin-vodă striga,

Pre înpăratul blestema:

- Oh, păgâne şi spurcate,

Cum ne tai fără dreptate?

Cu ce-ţ sântem vinovaţi,

De perim nejudecaţi?

Că tu ce mi-ai poruncit,

Eu toate le-am înplinit!

Măcar fiu eu vinovat,

Dar copiii ce au stricat?

Foc din ceri să să pogoare

Şi aicea să să aprinză,

Pre voi pre toţi să vă cuprinză,

Cu sabie îngerească

Pe toţi să vă prăpădească.

Iar coconii mâna îi săruta,

Şi cumplit că suspina,

Naşterea lor blestema

Şi plângea cu omilinţă:

- Ce vom să ne facem, tăiculiţă,

Că vom să ne pristăvim

Şi de lume ne lipsim.

Iar Costandin-vodă dulce îi săruta

Şi den gură îi mângâia:

— Nu vă, fiilor, spăreaţi

Ci pe Dumnezeu rugaţi;

Şi strigaţi cu tărie

Şi cu glas de bucurie,

Că puţintică durere vom lua,

Cu Dumnezău din ceri ne vom încununa.

Atuncea gealatu i-au luatu

Şi pre rând că i-au tăiat,

Halalii că i-au rădicat

Şi în mare i-au aruncat,

Iar doamna da-au auzit,

Aici îndată au leşinat,

Cutremure mari o şi lovi

Şi-a treia zi să trezi,

Cu glas mare că striga:

— Oh! pahar ce l-am băut,

Tot trupul mi s-au otrăvit!

Şi câţi în lume de vor afla,

Toţi de aceasta să vor mira,

De lucru ce s-au făcut

N-au mai fost pre acest pământ,

Că duşmanii ne vândură,

Cu Iuda să înprotiviră.

Urgie din ceri să pogoare

Pe duşmani ca să-i omoare

Şi domnul să le răsplătească

Şi în tartar să-i muncească,

Muncile să nu sfârşească.

Ei ţara să o stăpânească!

Că tot Ţarigradul s-au mirat,

Cum tatăl cu fii s-au tăiat!

Şi toţi într-un ceas din zi

În veci să vor pomeni.

Vedeţi lumea cea bogată

Cum este întru toate deşartă?

Cât ne pare că este bună!

Întru toate e nebună!

Şi cât o videm frumoasă

Şi rămâne mincinoasă.

Câţi cu lumea să vor uni,

Tot în iad vor vieţui.

Şi toţi să să jălească,

Ca în ceruri să să slăvească.

Dumnezeu să-l pomenească.

(Reprodus din: Cronici şi povestiri româneşti versificate (sec. XVII - XVIII), ediţie de Dan Simionescu, Editura Academiei, Bucureşti, 1967, p. 37 - 48; Ms.216, f. 104 - 113, BAR, Filiala Cluj-Napoca)