CONSTANTIN BRÎNCOVEANU
N. Păsculescu
Verde, verde bob secară,
Ciudă mare, rău îmi pare
C-a venit Dunărea mare,
Cu crăci si cu burioare,
Iar de mare, mărgini n-are !
Verde, verde-a bobului,
Prin mijlocul Dunării
Tare-mi vine şi-m soseşte
D-un caic negru, smolit,
Cu catargul zugrăvit
Cîte flori sînt pe pămînt,
Ce n-am văzut de cînd sînt,
Nici în ceri, nici pe pămînt!
Verde, verde bob năut,
Tot de valuri e trîntit,
De talazuri mi-e bătut
Şi de apă mi-e-nălbit !
Zi-i ş-al'dată filalea,
Da-n caic cine-mi era ?
Să vezi : Turbul lui Başa
Şi cu Aga Mustafa,
Şi cu Aga Bălăceanul,
Cel mai voinicel, sărmanul,
Cu Constandin Brîncoveanul,
Crede-n Dumnezeu, sărmanul !
Cu trei copii ce-i avea,
Cu Gherghina ţiganca,
Care le purta grija
Cu zahăr şi cu cafea,
Seara şi dimineaţa,
Peste zi totdeauna...
Verde, verde ş-o lalea,
Să vezi, el unde trăgea ?
Zi-i ş-alt’dată matostat,
Din oraş, din Ţaligrad,
La cinstitul de-mpărat,
Ca să-şi pearză al său cap !
Verde, verde lăculeasă,
Pentru Ţara Românească !
N-o lăsa ca s-o robească,
Turcii ca s-o stăpînească.
Verde, verde ş-o lalea,
În Ţaligrad mi-ajungea,
Caic la margine-mi da,
Bine la parc că-l lega.
Şeapte rogojini lua,
Cu catran le cătrănea,
Sus pe catarg că le suia,
Perdaf de spirt că le da,
Foc de trei părţi le punea,
Vîlva-n ceri să ridica.
Verde, verde s-o lalea,
Împăratul foc vedea.
El în sală că-mi ieşea
Şi din gură-aşa-mi grăia :
— Verde, verde, bob secară,
Cine arde ţara-n pară ?
Arnăuţii că-i spunea :
— Mă-mpărate dumneata,
Nu ne arde ţara-n pară,
Ş-aia sînt oameni din ţară,
Au venit la jăluială.
Verde, verde filalea,
Da-mpăratul ce-mi grăia ?
— Zi-i şi-al' dată bob secară,
Aia sînt oameni din ţară ?
N-au venit la jăluială,
Şi-au, venit la jăcmăneală ;
Curînd să-i băgaţi în fiare !
Verde, verde şi-o lalea,
Arnăuţii ce-mi făcea ?
La Brîncoveanul mergea,
Pe Brîncoveanul lua
Cu trei copii ce-i avea,
Cu Gherghina ţiganca,
Care le purta grija
Cu zahăr şi cu cafea,
Seara şi dimineaţa,
Peste zi-ntodauna,
Şi la sultan îi ducea;
Împăratu-n sală şedea,
Pe Brîncoveanu-1 vedea.
Cum îl vedea-l cunoştea,
Mustăcioara-i muscurea
Şi. din gură-aşa zicea.:
— Brîncovene dumneata,
Zi-i ş-alt' dată bob năut,
Bine-ai făcut d-ai, venit,
Parcă eu ţi-am poruncit;
Nici cu gîndul n-am gîndit
Aşa bine să te-apuc !
Verde, verde si-o lalea,
Dăruieşte-mi tu ţara
Ţara şi bogăţia,
Care bei, mănînci din ea,
Şi te dă în legea mea !
Verde, verde şi-o lalea,
Brîncoveanul ce-mi făcea ?
El din gură cuvînta
Şi-mpăratului spunea :
— Împărate dumneata,
Nu-ţi dăruiesc eu ţara,
Ţara şi bogăţia,
Care beau, mănînc din ea.
Fă cu mine ce oi vrea,
Nu mă dau în legea ta !
Verde, verde şi-o lalea,
Împăratul să-ncrunta,
Şi el, măre, ce-mi grăia ?
La arnăuţi poruncea,
Fecioru-ăl mare-l lega
Şi la scaun că-l trăgea,
Ochişorii îi lega,
Mîinile d-asemenea.
Împăratul iar grăia,
Lui Brîncoveanul zicea :
— Brîncovene Constandine,
Lasă legea creştinească
Şi te dă-n legea turcească.
Verde, verde şi-o lalea,
Dăruieşte-mi tu ţara,
Ţara şi bogăţia,
Care bei, mănînci din ea,
Şi te dă în legea mea !
Brîncoveanul sta, grăia :
— Împărate dumneata,
Nu-ţi dăruiesc nimica,
Fă cu mine ce oi vrea !
Împăratul se turbura,
La arnăuţi poruncea,
Capul de i-l reteza,
Capul pe masă cădea,
Trupul prin curte fugea,
De lemne că se lovea,
Haine mîndre îşi rupea,
Ţi-era mai mare groaza !
Brîncoveanul că ofta,
Dar cu ochii să uita
Şi din gură cuvînta :
— Doamne, fie-n voia ta !
Împăratul iar grăia :
— Brîncovene dumneata,
Dăruieşte-mi tu ţara,
Ţara şi bogăţia,
Care bei, mănînci din ea,
Că îţi tăiai nădejdea
Care-nflorea mustaţa,
Acum i-e dragă lumea !
Brîncoveanul ce-mi grăia ?
— Împărate dumneata,
Nu-ţi dăruiesc eu ţara,
Ţara şi bogăţia,
Care beau, mănînc din ea.
Nu mă dau în legea ta,
Fă cu mine ce oi vrea !
Da-mpăratul ce-mi făcea ?
La arnăuţi poruncea,
P-ăl mijlociu că-l lua
Şi la scaun mi-l trăgea.
Frumos la ochi îl lega,
Mîinile d-asemenea,
Capul iute că-i tăia.
Capul pe masă cădea,
Trupul prin curte fugea,
De lemne că se lovea,
Ţi-era mai mai-e groaza !
Împăratul iar zicea :
— Brîncovene Constandine,
Lasă legea creştinească
Şi te dă-n legea turcească.
Zi-i ş-al' dată bob năut,
Din trei, doi tu ai pierdut,
Numai unul ţi-a rămas.
Cu zile de vrei să-l las,
Lasă legea creştinească
Si te dă-n legea turcească !
Brîncoveanul iar grăia :
— Împărate dumneata,
Fă cu mine ce oi vrea,
Nu mă dau în legea ta !
Da-mpăratul ce-mi făcea ?
La arnăuţi poruncea,
Feciorul ăl mic îl lua.
Dar Gherghina ţiganca
Sub fustă îl pitula,
P-al ei înainte-l da,
Să nu să pearză sămînţa...
Verde, verde ş-o lalea,
Brîncoveanul că-mi vedea.
Arnăuţii ce-mi făcea?
Feciorul ăl mic lua,
La scaun că îl trăgea
Şi capul că i-1 tăia.
Sta-mpăratul şi grăia :
— Brîncovene dumneata,
Vezi că-ţi tăiai nădejdea ?
Lasă legea creştinească
Şi te dă-n legea turcească.
Brîncoveanul ce-mi grăia ?
— Împărate dumneata,
Las', că-mi tăiaşi nădejdea,
Nu mă dau din legea mea,
Fă cu mine ce vei vrea !
Verde, verde filalea,
Brîncoveanu iar grăia :
— Împărate dumneata,
Să fii tu la mîna mea,
Cum sînt eu la mîna ta,
Nu te-aş judeca aşa.
La scaun că te-aş trăgea,
La picior că te-aş crunta,
Cu ţeava că te-aş umfla,
În pripă pielea ţi-aş lua !
Verde, verde ş-o lalea,
Împăratul ce-mi făcea ?
La arnăuţi poruncea,
Jos la scaun că-l ducea,
La picior că mi-l crunta,
Cu tava că îl umfla,
În pripă pielea-i lua
Şi din gură-aşa zicea :
— Brîncovene dumneata,
Cască ochii-a te uita,
De-ţi cunoşti tu pielea ta ?
Brîncoveanul răspundea
Şi din gură aşa zicea :
— Împărate dumneata,
Cunosc că e pielea mea.
Să fii tu la mîna mea,
Cum sînt eu la mîna ta,
Nu te-aş judeca aşa.
La scaun că te-aş trăgea,
Cu toporul te-aş toca,
Ceopăţele te-aş făcea,
Într-un cos că te-aş punea,
Pe mare te-aş arunca !
Cînd oi zice filalea,
Împăratul ce-mi făcea ?
La arnăuţi poruncea,
La scaun că mi-l trăgea,
Cu toporul că-l tăia,
Ceopăţele de-l făcea,
Într-un coş de îl punea,
Pe mare că-l arunca.
Marea că se aprindea,
Trei zile, trei nopţi ardea.
Da-mpăratul ce-mi grăia ?
— Cată... mumă-sa,
Singur eu cu mintea mea,
Detei, frate, de belea !
D-o scrisoare că scria,
La Vlădil' c-o trimitea
Şi îi spunea pricina.
Dar Vlădila ce-mi zicea ?
— Cată... mumă-sa,
La ale bune nu mă-ntreabă,
La ale rele mă cheamă !...
Foiţică ş-o lalea,
Vlădila ce mi-şi făcea ?
Patruzeci de popi strîngea,
Începea popii a citea,
Marea de se potolea.
N. Păsculescu, Literatură populară romanească, 1910, pp. 192—195 ; inf. Lucan Candoi, Celei, Corabia, Oltenia.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu