Tilu Buhoglindă (IX)

Cap al optulea

TILU BUHOGLINDĂ FACE PRE BOLNAVII ÎNTR-UN SPITAL PRE TOŢI SĂNĂTOŞI ÎNTR-O ZI

Tilu, după ce au umblat mult tălălău, au sosit la oraşul Nirnberg. Acolo era un spital nou atunci, în care era mulţi bolnavi, de care bucuros s-ar fi curăţit şpitalmaisterul şi umbla după doftor. Tilu s-au îmbrăcat cu o haină neagră şi s-au dus la şpitalmaisterul, arătîndu-să că el e un doftor vestit. Făcînd multă vorbă amîndoi şi încredinţîndu-să vorbelor lui Buhoglindă, i-au descoperit o taină, cum că el ar fi vrăjitoriu, şi să încumete a să lega cum că el într-o zi poate să facă pre toţi bolnavii sănătoşi de să va lega şpitalmaisterul, cum că nu va ieşi vorba şi de-i va da o sută de florinţi bani de aur.

— Bine — zisă bătrînul — dar banii nu ţi-i dau pînă nu voiu vedea săvîrşită tămăduirea aceia.

Tilu s-au mulţămit şi au intrat la bolnavi, în casa lor. Şi le-au zis:

— Dragii miei! Eu vă fac de ştire, cum că astăzi toţi veţ fi sănătoşi şi vă veţi putea duce de aici. Numai unul nu, că la doftoria aceasta este de lipsă ca pre unul din voi să-l arz şi cenuşea lui să o amestec în leacurile ce am să fac. Aşa, care din voi va fi mai rău bolnav, pre acela îl voiu alege la treaba aceasta. Cu vorbele acestea ieşind de la ei, au încuiat uşa pre ei. Îndată începură bolnavii a să dişputălui şi fieştecare umbla să arate unul cătră altul cum că nu mai e aşa bolnav, în curte au făcut el un foc şi văzînd bolnavii flacăra s-au înfricoşat toţi. Tilu au intrat la şpitalmaisterul şi au zis:

- Pofteşte, domnule, că eu sînt gata, şi să iai banii ca să mi-i dai numaidecît, că eu nu mă poci zăbovi, ca să nu mă afle, să mă dea ca pre un vrăjitoriu în mînile judecă­torilor. Vino şi vezi!

Şpitalmaisterul au luat şi banii la sine şi mergînd Tilu au deschis casa bolnavilor şi au strigat lor:

- Gătiţi-vă, că acum voiu să săvîrşesc ce v-am spus voao. Aşa, carii vor fi mai sănătoşi să se ducă acasă de aici.

Cum au auzit aceasta, temîndu-să toţi ca să nu-i arză, ş-au strîns toate puterile cum au putut şi s-au dus toţi pre uşe şi din spital afară.

Şpitalmaisterul, cu gura căscată rămîind de mirare, s-au mulţămit şi bucuros i-au dat făgăduita suma de florinţi de aur. Tilu, luînd banii, s-au dus la sălaş şi, cumpărîndu-ş un cal, au fugit cît au putut de acolo. După doao zile au venit bolnavii iarăşi în spital. Şpitalmaisterul s-au speriat şi mirat, deacă i-au povestit[1] ei ce au făcut Tilu cu dînşii şi ce feliu de doftorii le-au făgăduit. Apoi, văzînd că l-au înşelat, au arătat la judecată şi au trimis în toate părţile după el să-1 prinză unde îl vor găsi.

---

[1] De la acest cuvînt (p. 23), pînă la p. 34, „de frică, sculîndu-i", exemplarul Bibliotecii Academiei ... are file lipsă, astfel că pentru această lacună am folosit ediţia chirilică din Sibiu, 1888, care este o reproducere, cu foarte puţine schimbări, a ediţiei lui loan Barac, din Braşov, 1840. (...) [N.ed.]

Tilu Buhoglindă (VIII)

Cap al şaptelea

TILU BUHOGLINDĂ SĂ FACE ZUGRAV

Pînă cînd au ţinut banii, i-au mers tot bine, iar dacă s-au cheltuit banii, i-au căutat să-şi umble iară după mijlociri noao. Din întîmplare au sosit la un om bogat şi iubitoriu de zugrăvituri, care aflase Tilu cu de-amăruntul şi ş-au făcut planul. De la un evreu ş-au cumpărat nişte haine potrivite, arătîndu-să a fi el zugrav, ce au fost într-altă ţară, unde mult au lucrat. Bogatul acela zidisă nişte palaturi şi poftea să-i zugrăvească pre părete călătoriia israiltenilor preste Marea Roşie, cătră pămîntul făgăduinţii. Tilu să făgăduia, că toate le va face desăvîrşit şi aşa, după tocmeală, au cerut bani jumătate înainte, ca să-şi cumpere văpsele, însă cu acea legătură s-au tocmit, ca în cîtă vreme va lucra el acolo, să nu între nimenea în sală.

Toate s-au făcut cum au poftit el şi în toate zilele îi ducea bucatele cele mai bune de să ospăta după pofta inimii, în patru săptămîni. Bogatul de-abiia aştepta şi întreba, cînd va fi gata odată? Iară Tilu îl mai mîna cu făgăduielele, şi cînd ştiia el că-l ajunge podagra mai rău, şi tocma cînd îl durea picioarele mai tare, atunci i-au zis:

— Acuma este vremea, însă astăzi va să ia sfîrşit toată treaba, că l-au chemat la un prinţ şi dimineaţă caută să plece pînă în zio şi l-au rugat să-i aducă şi plata ce are să-i mai dea. Bogatul de bucurie i-au dat toţi banii şi, nebăgîndu-ş în samă durerile, au poruncit slugilor să-l ducă cu scaun cu tot în sală.

- Ba nu — zisă Tilu — te voiu duce eu singur acolo, că zugrăvitura mea atîta e de frumoasă, încît aceia trebuie ca întîia dată să o vază numai singur stăpînul. Toate aşa s-au făcut şi Tilu dusă scaunul cu dînsul în sală. Pre părete pusese el o perdea care să trăgea în sus. Şi au pus scaunul tocma lîngă perdea, iară el au stătut dinafară.

— Ia seama acum, stăpîne — au zis el -- că acum să va vedea meşteşugul mieu. Au tras de sfară şi s-au ridicat perdeaoa. Acolo era preste tot păretele alt nimica, fără numai o mare roşie zugrăvită.

- Ce este aceia? zisă bogatul încremenit.

— Aceasta este Marea Roşie, au răspuns Tilu.

- Dar israiltenii unde sînt?

- Aceia au trecut dincolo, nu-i mai putem vedea.

— Dar unde e faraon cu oamenii lui?

- Aceia s-au înecat toţi în mare.

Mîniindu-să bogatul au vrut să saie în sus, dar nu putea pentru podagra, iar Tilu au tras uşa şi închizîndu-1 în sală, el s-au cam mai dus.

Tilu Buhoglindă (VII)

Cap al şaselea

TILU BUHOGLINDĂ JOACĂ PRE FUNE

De vreme ce Tilu au căpătat bani aşa de lezne, s-au apucat a trăi bine prin cîrcime, însă banii să cheltuiesc şi căuta să se apuce de alte mişelii, şi mergînd prin sate tot în gînduri, într-un sat fiind sărbătoare, vede zbor şi mul­ţime de tineri jucîndu-să în bani. Apropiindu-să acolo, au strigat:

— Feciori! eu voiu arăta voao un meşteşug, o măiestrie, că eu poci juca pre fune ca mîţa, legînd funea de doi stîlpi, şi vă voiu arăta minuni. Au răspuns feciorii:

- Bine, dar ce să-ţ plătim? Şi zisă T i lu:

— Fiindcă nici n-aţ mai văzut, nici veţi mai vedea măiestriile care fac eu, să-m daţi unul cîte un groşiţ de argint.

Socotindu-să feciorii cu poftă să vază ceva, i-au dat bani şi au legat funea de doi copaci. Şi Tilu au cerut cîte o cizmă de la toţi, şi înşirîndu-le s-au suit cu ele pre fune şi au zis:

— Toţi banii ce me-aţ dat voi să fie ai aceluia care-ş va găsi cizma lui mai întîiu din toată grămada aceasta. Şi dezlegînd sfoara în carea era cizmele înşirate, le-au arun­cat jos, preste o sută de cizme. Feciorii au sărit numaidecît toţi grămadă, unul preste altul, să-ş caute cizma, şi împingîndu-să şi zmulgîndu-să, şi întrecîndu-să, care să-ş găsască cizma sa mai întîiu, şi zmulgîndu-le unul din mîna altuia, să lua şi de cap, şi ele păr, pînă ş-au spart şi capetele, şi să făcu o gîlceavă şi bătaie mare întră ei. Iar Tilu s-au şters de acolo de nici nu i-au prins de veste cînd s-au dus, cu banii lor.

Tilu Buhoglindă (VI)

Cap al cincilea

TILU BUHOGLINDĂ SĂ BAGĂ LA UN PITARIU LA ÎNVĂŢĂTURĂ

Tilu s-au dus cătră Braunşvaig foarte flămînd şi su­părat. Mergînd, preste drum sta acolo un pitariu în uşe. Acesta l-au întrebat cu milă, cine e? şi unde merge? Tilu s-au arătat a fi un fecior de pitariu, şi murindu-i părinţii, au rămas sărac. L-au priimit pitariul în casă la sine, în­trebîdu-l de au învăţat a coace.

— Am învăţat — răspunsă Tilu — dar m-au călcat hoţii pre drum şi pre lîngă alte lucruri mi-au luat şi sinetu­rile meşteşugului.

— Aşa, zisă pitariul, că-i va fi lui de ajutoriu şi mîine vor vedea de lucru, că vine zioa sfîntului Nicolae şi are lucru destul; acuma dară să se odihnească şi să ospeteze. Tilu fiind flămînd îmbuca găluştele ca lupul şi din verze cu carne umplîndu-şi pîntecele, i-au pus şi vro doao măsuri de bere si au băut-o toată, apoi s-au culcat.

Dimineaţa gîndea pitariul că el să va fi sculat la lucru, însă nici grije n-au avut, ci dormea dus. Necăjindu-să pitariu l-au sculat, dar nu vrea să se scoale din pene şi silindu-l în coaste i-au căutat să meargă la cuptoriu, însă era somnoros, scărpinîndu-să după urechi, şi dîndu-i ghiold în coaste, s-au descevăluit, zicînd:

— Dar ce este şi ce să coc?

— Măgariule! zisă stăpînul, dar încă întrebi ce să coci? Mîţe-de-mare[1] şi pupeze. Şi au închis uşa cuptoriului necă­jit, şi fiind încă de noapte, s-au culcat.

Acum Tilu s-au apucat de lucru, au făcut aluatul şi, în loc de pîine şi pitişoare, au făcut tot mîţe şi pupezi, şi le-au copt toate, şi le-au aşezat frumos în pitărie. Atunci au venit stăpînul şi, vrînd să-i saie în păr, au socotit alta zicîndu-i:

- Blestematule! să-m plăteşti bucatele.

— Bucuros — i-au răspuns Tilu — dar apoi să mi le dai mie.

Aşa s-au învoit şi i-au plătit şi luîndu-ş copturile le-au scos în tîrg, unde văzînd unii şi alţii figurile cele noao, să bătea pre ele de i le zmulgea din mînă, şi le-au vîndut mai cu preţ şi cu cîştig. Apoi, auzind stăpînul şi cerînd să-i plătească şi lemnele, Tilu s-au şters şi au fugit din oraşul acela.

---

[1] Traducere literală a lui Meerkatze — macac, maimuţă cu coada scurtă (germ.). [N.ed.]

Tilu Buhoglindă (V)

Cap al patrulea

TILU BUHOGLINDĂ MĂNÎNCĂ ŞI BEA FĂRĂ BANI

Vro cîteva zile umblînd Tilu pre unde n-au mai fost, pînă au mai avut merinde, mai pre urmă nevrînd nimenea să-i dea de pomană, căci era sănătos şi tare, ci să lucreze pentru hrană, au început a flămînzi, şi fiind seară au întrat într-un sat la casa unui ţăran, unde era cu voie bună mulţi adunaţi, mînca, bea şi juca; şi au aflat el că e nuntă acolo. Au cerut, dar n-au vrut să-i dea nimenea nimic ca să-şi potolească foamea şi setea. Umblînd el în sus şi în jos prin curte, văzu venind o fată cu un blid mare plin, şi s-au băgat într-o cămară, iar Tilu s-au furişat pre lîngă dînsa înlăuntru, şi fata l-au încuiat acolo. Şase gîşte fripte era în blide, şi el, neavînd cuţit, au tras pielea de pre ele şi ce au putut rumpe, şi au mîncat, de-i curgea zeama din gură, şi au ieşit de acolo cum era tare întunerec, şi s-au băgat întru un unghiu să asculte ce va urma. Apoi mergînd doao fete, au adus fripturile pre masă, care văzîndu-le gazdele aşa batjocorite, au început a striga / cu fetele, însă ele să jura că doară mîţele vor fi făcut aceasta, iar oaspeţii au zis că un fur trebuie că au făcut aceasta de au belit gîştele, ci să-l caute. Care auzind Tilu, s-au şters de acolo, însă nu s-au dus să se culce pînă nu va căpăta şi de băut. Şi măcar că avea el ceva bani în bozinari, tot vrea să bea pre nimica, şi s-au băgat într-o cîrcimă în capul satului, unde s-au alăturat lîngă alţii mai mulţi ţărani, carii bea vin la masă, şi au băut la rînd cu ei. În urmă ş-au plătit toţi refeneaua şi venind rîndu şi lui, au zis cătră cîrcimariul cum că el bani nu are, ci să-1 ierte.

Însă cîrcimariul nu vrea. Aşa au zis Tilu:

— Eu nu am bani, dar îţi voiu cînta vro doao cîntece. I-au zis cîrcimariul:

— Poţi cînta tu mult, pînă cînd îm va plăcea mie un cîntec de ale tale.

Atunci l-au întrebat Tilu:

- Dar dacă-ţ va plăcea unul, ierta-mă-vei de plată?

Şi i-au răspuns cîrcimariul că-l va ierta, cu socoteală, că la toate să zică că nu-i place.

Aşa puind mărturii, au început a cînta mai multe, una după alta. Dar nu-i plăcea nici unul. Atunci au zis Tilu:

- Cu adevărat, că cu greu poate omul să-ţ nimerească gustul cîntecelor, dar poate că acesta îţ va plăcea, şi scoţîndu-ş punguliţa cu bani şi adunînd pre toţi ce era acolo, au început a cînta aşa:

Deşchide-te, punguliţa!

Scoate-ţ banii prin guriţă,

Că m-au pus la refenea

Şi cîrcimariul nu mă lasă,

Neplătind să ies din casă,

Scoate banii, punga mea!

— Vezi, acesta îm place, zisă cîrcimariul, gîndind că el vrea să-i plătească.

Iar Tilu zisă:

- No, dacă-ţ place, acum sîntem plătiţi, şi ş-au băgat punga cu bani în sîn.

Văzînd aceasta cîrcimariul umbla să sucească, dar n-au putut, că mărturiile i-au grăit dreptul. Pre urmă au în­ceput a rîde cîrcimariul şi l-au mai dăruit cu un pahar de vin şi pat i-au dat spre noapte. Iar dimineaţa pînă la zio, ş-au luat catrafusele de acolo de frică, să nu-l apuce pen­tru gîştele de la nuntă.

Moartea lui Constantin Brîncoveanul în presa franceză

Iulie 1714

Pag. 42

Sînt cîteva luni de cînd din ordinul Porţii Otomane a fost ridicat din Palatul său Voevodul Valahiei dimpreună cu 3 fii ai săi şi au fost conduşi ca prizonieri la Constantinopole. Contele Cantacuziono, Marele General al Valahiei a fost aşezat pe tron în locul Prinţipelui dizgraţiat.

Avizul venit de la Graniţă adevereşte că nu i se cunosc alte crime fără numai aceea că a adunat mari bogăţii în timpul celor 25 de ani de domnie. Această crimă la turci este deopotrivă cu aceea de lez-majestate. [...]

August, 1714

Pgg. 110-111

Titlu: Voevodul Valahiei închis la Şapte Turnuri [Edicule] cu fiii săi

Am vorbit deja despre înlăturarea Voevodului Valahiei şi despre motivele [care i-au adus] dizgraţia [Porţii Otomane].

Epistolele de la Constantinopole din 10 mai adeveresc această ştire, în speţă că Principele şi fiii săi au fost întemniţaţi la Castelul celor Şapte Turnuri; că au fost închişi în aşa fel încît să nu vadă, să nu auză şi nici să comunice prin scrisori, nici între ei, nici cu alt ins de-afară sau dinlăuntrul temniţei.

Aceleaşi epistole mai spun (...) că Principele şi fiii săi au suferit grozave pedepse pentru a descoperi [unde se află] Averile ce se crede că le-au ascuns, căci nu s-au găsit toţi banii denunţaţi la Poartă de duşmanii sau pizmaşii acestei nefericite familii.

Sectemvrie, 1714

Pgg. 184 – 185

Titlu: Voevodul Valahiei este supus interogatoriului şi motivele [pentru care a fost interogat]

Din ordinul Marelui Vizir, un capigiu-paşa l-au supus pe Principele Constantin Voevod sau Domn al Valahiei, ţinut prizonier în Castelul Şapte Turnuri, la Interogatoriu pentru a-l obliga să spună unde au ascuns Averile sale. Caznele dureroase l-au făcut la urmă a mărturisi că Principesa, Soţia sa şi Principele Ştefan, cel de-al doilea fiu al său, au avut fiecare 12.000 de ducaţi de aur şi cîteva podoabe de preţ cusute şi căptuşite în două (...) perine.Astă cruzime trebuie să-i facă să plîngă pe marii ofiţeri ai Porţii Otomane şi chiar pe Marele Vizir. [...]

Noemvrie, 1714

Pgg. 351 – 352

Titlu: Cruda moarte ce au suferit Principele Valahiei şi familia sa.

La 26 August 1714 stil vechi [15 august, stil nou nn.], Constantin Basarab Brîncovanul, Principe sau Voevod al Valahiei a fost strangulat şi decapitat dimpreună cu 4 fii şi 2 gineri ai săi, trupurile lor fiind aruncate în Mare sau Bosfor; Execuţia s-a întîmplat în faţa palatului sau Saraiului Sultanului, de unde, cu siguranţă, Înălţimea Sa, a privit pe fereastră acest spectacol. Cu privire la văduva şi la fiicele acestui Principe, precum şi restul acestei nefericite familii, acestea au fost întrebate pentru a afla din gura lor ascunzătorile unde Principele a adăpostit presupusele Averi ale sale, şi [mai pe urmă] au fost date ca sclave lui Bostangi Paşa, pentru tot restul zilelor lor [....]

(Din Cheia cabinetului principilor Europei, sau Colecţie istorică şi politică asupra problemelor vremii; conţine de asemenea noutăţi din literatură şi alte remarci interesante, August [-Noemvrie] 1714, tipărită la Iacov Dreptgrăitorul, la Şcoala-ntru Adevăr, MDCCXIV)

Traducere de Alexandru Turcu

Constantin Brîncoveanul (III)

CONSTANTIN BRÎNCOVEANU

N. Păsculescu

Verde, verde bob secară,

Ciudă mare, rău îmi pare

C-a venit Dunărea mare,

Cu crăci si cu burioare,

Iar de mare, mărgini n-are !

Verde, verde-a bobului,

Prin mijlocul Dunării

Tare-mi vine şi-m soseşte

D-un caic negru, smolit,

Cu catargul zugrăvit

Cîte flori sînt pe pămînt,

Ce n-am văzut de cînd sînt,

Nici în ceri, nici pe pămînt!

Verde, verde bob năut,

Tot de valuri e trîntit,

De talazuri mi-e bătut

Şi de apă mi-e-nălbit !

Zi-i ş-al'dată filalea,

Da-n caic cine-mi era ?

Să vezi : Turbul lui Başa

Şi cu Aga Mustafa,

Şi cu Aga Bălăceanul,

Cel mai voinicel, sărmanul,

Cu Constandin Brîncoveanul,

Crede-n Dumnezeu, sărmanul !

Cu trei copii ce-i avea,

Cu Gherghina ţiganca,

Care le purta grija

Cu zahăr şi cu cafea,

Seara şi dimineaţa,

Peste zi totdeauna...

Verde, verde ş-o lalea,

Să vezi, el unde trăgea ?

Zi-i ş-alt’dată matostat,

Din oraş, din Ţaligrad,

La cinstitul de-mpărat,

Ca să-şi pearză al său cap !

Verde, verde lăculeasă,

Pentru Ţara Românească !

N-o lăsa ca s-o robească,

Turcii ca s-o stăpînească.

Verde, verde ş-o lalea,

În Ţaligrad mi-ajungea,

Caic la margine-mi da,

Bine la parc că-l lega.

Şeapte rogojini lua,

Cu catran le cătrănea,

Sus pe catarg că le suia,

Perdaf de spirt că le da,

Foc de trei părţi le punea,

Vîlva-n ceri să ridica.

Verde, verde s-o lalea,

Împăratul foc vedea.

El în sală că-mi ieşea

Şi din gură-aşa-mi grăia :

— Verde, verde, bob secară,

Cine arde ţara-n pară ?

Arnăuţii că-i spunea :

— Mă-mpărate dumneata,

Nu ne arde ţara-n pară,

Ş-aia sînt oameni din ţară,

Au venit la jăluială.

Verde, verde filalea,

Da-mpăratul ce-mi grăia ?

— Zi-i şi-al' dată bob secară,

Aia sînt oameni din ţară ?

N-au venit la jăluială,

Şi-au, venit la jăcmăneală ;

Curînd să-i băgaţi în fiare !

Verde, verde şi-o lalea,

Arnăuţii ce-mi făcea ?

La Brîncoveanul mergea,

Pe Brîncoveanul lua

Cu trei copii ce-i avea,

Cu Gherghina ţiganca,

Care le purta grija

Cu zahăr şi cu cafea,

Seara şi dimineaţa,

Peste zi-ntodauna,

Şi la sultan îi ducea;

Împăratu-n sală şedea,

Pe Brîncoveanu-1 vedea.

Cum îl vedea-l cunoştea,

Mustăcioara-i muscurea

Şi. din gură-aşa zicea.:

— Brîncovene dumneata,

Zi-i ş-alt' dată bob năut,

Bine-ai făcut d-ai, venit,

Parcă eu ţi-am poruncit;

Nici cu gîndul n-am gîndit

Aşa bine să te-apuc !

Verde, verde si-o lalea,

Dăruieşte-mi tu ţara

Ţara şi bogăţia,

Care bei, mănînci din ea,

Şi te dă în legea mea !

Verde, verde şi-o lalea,

Brîncoveanul ce-mi făcea ?

El din gură cuvînta

Şi-mpăratului spunea :

— Împărate dumneata,

Nu-ţi dăruiesc eu ţara,

Ţara şi bogăţia,

Care beau, mănînc din ea.

Fă cu mine ce oi vrea,

Nu mă dau în legea ta !

Verde, verde şi-o lalea,

Împăratul să-ncrunta,

Şi el, măre, ce-mi grăia ?

La arnăuţi poruncea,

Fecioru-ăl mare-l lega

Şi la scaun că-l trăgea,

Ochişorii îi lega,

Mîinile d-asemenea.

Împăratul iar grăia,

Lui Brîncoveanul zicea :

— Brîncovene Constandine,

Lasă legea creştinească

Şi te dă-n legea turcească.

Verde, verde şi-o lalea,

Dăruieşte-mi tu ţara,

Ţara şi bogăţia,

Care bei, mănînci din ea,

Şi te dă în legea mea !

Brîncoveanul sta, grăia :

— Împărate dumneata,

Nu-ţi dăruiesc nimica,

Fă cu mine ce oi vrea !

Împăratul se turbura,

La arnăuţi poruncea,

Capul de i-l reteza,

Capul pe masă cădea,

Trupul prin curte fugea,

De lemne că se lovea,

Haine mîndre îşi rupea,

Ţi-era mai mare groaza !

Brîncoveanul că ofta,

Dar cu ochii să uita

Şi din gură cuvînta :

— Doamne, fie-n voia ta !

Împăratul iar grăia :

— Brîncovene dumneata,

Dăruieşte-mi tu ţara,

Ţara şi bogăţia,

Care bei, mănînci din ea,

Că îţi tăiai nădejdea

Care-nflorea mustaţa,

Acum i-e dragă lumea !

Brîncoveanul ce-mi grăia ?

— Împărate dumneata,

Nu-ţi dăruiesc eu ţara,

Ţara şi bogăţia,

Care beau, mănînc din ea.

Nu mă dau în legea ta,

Fă cu mine ce oi vrea !

Da-mpăratul ce-mi făcea ?

La arnăuţi poruncea,

P-ăl mijlociu că-l lua

Şi la scaun mi-l trăgea.

Frumos la ochi îl lega,

Mîinile d-asemenea,

Capul iute că-i tăia.

Capul pe masă cădea,

Trupul prin curte fugea,

De lemne că se lovea,

Ţi-era mai mai-e groaza !

Împăratul iar zicea :

— Brîncovene Constandine,

Lasă legea creştinească

Şi te dă-n legea turcească.

Zi-i ş-al' dată bob năut,

Din trei, doi tu ai pierdut,

Numai unul ţi-a rămas.

Cu zile de vrei să-l las,

Lasă legea creştinească

Si te dă-n legea turcească !

Brîncoveanul iar grăia :

— Împărate dumneata,

Fă cu mine ce oi vrea,

Nu mă dau în legea ta !

Da-mpăratul ce-mi făcea ?

La arnăuţi poruncea,

Feciorul ăl mic îl lua.

Dar Gherghina ţiganca

Sub fustă îl pitula,

P-al ei înainte-l da,

Să nu să pearză sămînţa...

Verde, verde ş-o lalea,

Brîncoveanul că-mi vedea.

Arnăuţii ce-mi făcea?

Feciorul ăl mic lua,

La scaun că îl trăgea

Şi capul că i-1 tăia.

Sta-mpăratul şi grăia :

— Brîncovene dumneata,

Vezi că-ţi tăiai nădejdea ?

Lasă legea creştinească

Şi te dă-n legea turcească.

Brîncoveanul ce-mi grăia ?

— Împărate dumneata,

Las', că-mi tăiaşi nădejdea,

Nu mă dau din legea mea,

Fă cu mine ce vei vrea !

Verde, verde filalea,

Brîncoveanu iar grăia :

— Împărate dumneata,

Să fii tu la mîna mea,

Cum sînt eu la mîna ta,

Nu te-aş judeca aşa.

La scaun că te-aş trăgea,

La picior că te-aş crunta,

Cu ţeava că te-aş umfla,

În pripă pielea ţi-aş lua !

Verde, verde ş-o lalea,

Împăratul ce-mi făcea ?

La arnăuţi poruncea,

Jos la scaun că-l ducea,

La picior că mi-l crunta,

Cu tava că îl umfla,

În pripă pielea-i lua

Şi din gură-aşa zicea :

— Brîncovene dumneata,

Cască ochii-a te uita,

De-ţi cunoşti tu pielea ta ?

Brîncoveanul răspundea

Şi din gură aşa zicea :

— Împărate dumneata,

Cunosc că e pielea mea.

Să fii tu la mîna mea,

Cum sînt eu la mîna ta,

Nu te-aş judeca aşa.

La scaun că te-aş trăgea,

Cu toporul te-aş toca,

Ceopăţele te-aş făcea,

Într-un cos că te-aş punea,

Pe mare te-aş arunca !

Cînd oi zice filalea,

Împăratul ce-mi făcea ?

La arnăuţi poruncea,

La scaun că mi-l trăgea,

Cu toporul că-l tăia,

Ceopăţele de-l făcea,

Într-un coş de îl punea,

Pe mare că-l arunca.

Marea că se aprindea,

Trei zile, trei nopţi ardea.

Da-mpăratul ce-mi grăia ?

— Cată... mumă-sa,

Singur eu cu mintea mea,

Detei, frate, de belea !

D-o scrisoare că scria,

La Vlădil' c-o trimitea

Şi îi spunea pricina.

Dar Vlădila ce-mi zicea ?

— Cată... mumă-sa,

La ale bune nu mă-ntreabă,

La ale rele mă cheamă !...

Foiţică ş-o lalea,

Vlădila ce mi-şi făcea ?

Patruzeci de popi strîngea,

Începea popii a citea,

Marea de se potolea.

N. Păsculescu, Literatură populară romanească, 1910, pp. 192—195 ; inf. Lucan Candoi, Celei, Corabia, Oltenia.