Tilu Buhoglindă (IX)

Cap al optulea

TILU BUHOGLINDĂ FACE PRE BOLNAVII ÎNTR-UN SPITAL PRE TOŢI SĂNĂTOŞI ÎNTR-O ZI

Tilu, după ce au umblat mult tălălău, au sosit la oraşul Nirnberg. Acolo era un spital nou atunci, în care era mulţi bolnavi, de care bucuros s-ar fi curăţit şpitalmaisterul şi umbla după doftor. Tilu s-au îmbrăcat cu o haină neagră şi s-au dus la şpitalmaisterul, arătîndu-să că el e un doftor vestit. Făcînd multă vorbă amîndoi şi încredinţîndu-să vorbelor lui Buhoglindă, i-au descoperit o taină, cum că el ar fi vrăjitoriu, şi să încumete a să lega cum că el într-o zi poate să facă pre toţi bolnavii sănătoşi de să va lega şpitalmaisterul, cum că nu va ieşi vorba şi de-i va da o sută de florinţi bani de aur.

— Bine — zisă bătrînul — dar banii nu ţi-i dau pînă nu voiu vedea săvîrşită tămăduirea aceia.

Tilu s-au mulţămit şi au intrat la bolnavi, în casa lor. Şi le-au zis:

— Dragii miei! Eu vă fac de ştire, cum că astăzi toţi veţ fi sănătoşi şi vă veţi putea duce de aici. Numai unul nu, că la doftoria aceasta este de lipsă ca pre unul din voi să-l arz şi cenuşea lui să o amestec în leacurile ce am să fac. Aşa, care din voi va fi mai rău bolnav, pre acela îl voiu alege la treaba aceasta. Cu vorbele acestea ieşind de la ei, au încuiat uşa pre ei. Îndată începură bolnavii a să dişputălui şi fieştecare umbla să arate unul cătră altul cum că nu mai e aşa bolnav, în curte au făcut el un foc şi văzînd bolnavii flacăra s-au înfricoşat toţi. Tilu au intrat la şpitalmaisterul şi au zis:

- Pofteşte, domnule, că eu sînt gata, şi să iai banii ca să mi-i dai numaidecît, că eu nu mă poci zăbovi, ca să nu mă afle, să mă dea ca pre un vrăjitoriu în mînile judecă­torilor. Vino şi vezi!

Şpitalmaisterul au luat şi banii la sine şi mergînd Tilu au deschis casa bolnavilor şi au strigat lor:

- Gătiţi-vă, că acum voiu să săvîrşesc ce v-am spus voao. Aşa, carii vor fi mai sănătoşi să se ducă acasă de aici.

Cum au auzit aceasta, temîndu-să toţi ca să nu-i arză, ş-au strîns toate puterile cum au putut şi s-au dus toţi pre uşe şi din spital afară.

Şpitalmaisterul, cu gura căscată rămîind de mirare, s-au mulţămit şi bucuros i-au dat făgăduita suma de florinţi de aur. Tilu, luînd banii, s-au dus la sălaş şi, cumpărîndu-ş un cal, au fugit cît au putut de acolo. După doao zile au venit bolnavii iarăşi în spital. Şpitalmaisterul s-au speriat şi mirat, deacă i-au povestit[1] ei ce au făcut Tilu cu dînşii şi ce feliu de doftorii le-au făgăduit. Apoi, văzînd că l-au înşelat, au arătat la judecată şi au trimis în toate părţile după el să-1 prinză unde îl vor găsi.

---

[1] De la acest cuvînt (p. 23), pînă la p. 34, „de frică, sculîndu-i", exemplarul Bibliotecii Academiei ... are file lipsă, astfel că pentru această lacună am folosit ediţia chirilică din Sibiu, 1888, care este o reproducere, cu foarte puţine schimbări, a ediţiei lui loan Barac, din Braşov, 1840. (...) [N.ed.]

Tilu Buhoglindă (VIII)

Cap al şaptelea

TILU BUHOGLINDĂ SĂ FACE ZUGRAV

Pînă cînd au ţinut banii, i-au mers tot bine, iar dacă s-au cheltuit banii, i-au căutat să-şi umble iară după mijlociri noao. Din întîmplare au sosit la un om bogat şi iubitoriu de zugrăvituri, care aflase Tilu cu de-amăruntul şi ş-au făcut planul. De la un evreu ş-au cumpărat nişte haine potrivite, arătîndu-să a fi el zugrav, ce au fost într-altă ţară, unde mult au lucrat. Bogatul acela zidisă nişte palaturi şi poftea să-i zugrăvească pre părete călătoriia israiltenilor preste Marea Roşie, cătră pămîntul făgăduinţii. Tilu să făgăduia, că toate le va face desăvîrşit şi aşa, după tocmeală, au cerut bani jumătate înainte, ca să-şi cumpere văpsele, însă cu acea legătură s-au tocmit, ca în cîtă vreme va lucra el acolo, să nu între nimenea în sală.

Toate s-au făcut cum au poftit el şi în toate zilele îi ducea bucatele cele mai bune de să ospăta după pofta inimii, în patru săptămîni. Bogatul de-abiia aştepta şi întreba, cînd va fi gata odată? Iară Tilu îl mai mîna cu făgăduielele, şi cînd ştiia el că-l ajunge podagra mai rău, şi tocma cînd îl durea picioarele mai tare, atunci i-au zis:

— Acuma este vremea, însă astăzi va să ia sfîrşit toată treaba, că l-au chemat la un prinţ şi dimineaţă caută să plece pînă în zio şi l-au rugat să-i aducă şi plata ce are să-i mai dea. Bogatul de bucurie i-au dat toţi banii şi, nebăgîndu-ş în samă durerile, au poruncit slugilor să-l ducă cu scaun cu tot în sală.

- Ba nu — zisă Tilu — te voiu duce eu singur acolo, că zugrăvitura mea atîta e de frumoasă, încît aceia trebuie ca întîia dată să o vază numai singur stăpînul. Toate aşa s-au făcut şi Tilu dusă scaunul cu dînsul în sală. Pre părete pusese el o perdea care să trăgea în sus. Şi au pus scaunul tocma lîngă perdea, iară el au stătut dinafară.

— Ia seama acum, stăpîne — au zis el -- că acum să va vedea meşteşugul mieu. Au tras de sfară şi s-au ridicat perdeaoa. Acolo era preste tot păretele alt nimica, fără numai o mare roşie zugrăvită.

- Ce este aceia? zisă bogatul încremenit.

— Aceasta este Marea Roşie, au răspuns Tilu.

- Dar israiltenii unde sînt?

- Aceia au trecut dincolo, nu-i mai putem vedea.

— Dar unde e faraon cu oamenii lui?

- Aceia s-au înecat toţi în mare.

Mîniindu-să bogatul au vrut să saie în sus, dar nu putea pentru podagra, iar Tilu au tras uşa şi închizîndu-1 în sală, el s-au cam mai dus.

Tilu Buhoglindă (VII)

Cap al şaselea

TILU BUHOGLINDĂ JOACĂ PRE FUNE

De vreme ce Tilu au căpătat bani aşa de lezne, s-au apucat a trăi bine prin cîrcime, însă banii să cheltuiesc şi căuta să se apuce de alte mişelii, şi mergînd prin sate tot în gînduri, într-un sat fiind sărbătoare, vede zbor şi mul­ţime de tineri jucîndu-să în bani. Apropiindu-să acolo, au strigat:

— Feciori! eu voiu arăta voao un meşteşug, o măiestrie, că eu poci juca pre fune ca mîţa, legînd funea de doi stîlpi, şi vă voiu arăta minuni. Au răspuns feciorii:

- Bine, dar ce să-ţ plătim? Şi zisă T i lu:

— Fiindcă nici n-aţ mai văzut, nici veţi mai vedea măiestriile care fac eu, să-m daţi unul cîte un groşiţ de argint.

Socotindu-să feciorii cu poftă să vază ceva, i-au dat bani şi au legat funea de doi copaci. Şi Tilu au cerut cîte o cizmă de la toţi, şi înşirîndu-le s-au suit cu ele pre fune şi au zis:

— Toţi banii ce me-aţ dat voi să fie ai aceluia care-ş va găsi cizma lui mai întîiu din toată grămada aceasta. Şi dezlegînd sfoara în carea era cizmele înşirate, le-au arun­cat jos, preste o sută de cizme. Feciorii au sărit numaidecît toţi grămadă, unul preste altul, să-ş caute cizma, şi împingîndu-să şi zmulgîndu-să, şi întrecîndu-să, care să-ş găsască cizma sa mai întîiu, şi zmulgîndu-le unul din mîna altuia, să lua şi de cap, şi ele păr, pînă ş-au spart şi capetele, şi să făcu o gîlceavă şi bătaie mare întră ei. Iar Tilu s-au şters de acolo de nici nu i-au prins de veste cînd s-au dus, cu banii lor.

Tilu Buhoglindă (VI)

Cap al cincilea

TILU BUHOGLINDĂ SĂ BAGĂ LA UN PITARIU LA ÎNVĂŢĂTURĂ

Tilu s-au dus cătră Braunşvaig foarte flămînd şi su­părat. Mergînd, preste drum sta acolo un pitariu în uşe. Acesta l-au întrebat cu milă, cine e? şi unde merge? Tilu s-au arătat a fi un fecior de pitariu, şi murindu-i părinţii, au rămas sărac. L-au priimit pitariul în casă la sine, în­trebîdu-l de au învăţat a coace.

— Am învăţat — răspunsă Tilu — dar m-au călcat hoţii pre drum şi pre lîngă alte lucruri mi-au luat şi sinetu­rile meşteşugului.

— Aşa, zisă pitariul, că-i va fi lui de ajutoriu şi mîine vor vedea de lucru, că vine zioa sfîntului Nicolae şi are lucru destul; acuma dară să se odihnească şi să ospeteze. Tilu fiind flămînd îmbuca găluştele ca lupul şi din verze cu carne umplîndu-şi pîntecele, i-au pus şi vro doao măsuri de bere si au băut-o toată, apoi s-au culcat.

Dimineaţa gîndea pitariul că el să va fi sculat la lucru, însă nici grije n-au avut, ci dormea dus. Necăjindu-să pitariu l-au sculat, dar nu vrea să se scoale din pene şi silindu-l în coaste i-au căutat să meargă la cuptoriu, însă era somnoros, scărpinîndu-să după urechi, şi dîndu-i ghiold în coaste, s-au descevăluit, zicînd:

— Dar ce este şi ce să coc?

— Măgariule! zisă stăpînul, dar încă întrebi ce să coci? Mîţe-de-mare[1] şi pupeze. Şi au închis uşa cuptoriului necă­jit, şi fiind încă de noapte, s-au culcat.

Acum Tilu s-au apucat de lucru, au făcut aluatul şi, în loc de pîine şi pitişoare, au făcut tot mîţe şi pupezi, şi le-au copt toate, şi le-au aşezat frumos în pitărie. Atunci au venit stăpînul şi, vrînd să-i saie în păr, au socotit alta zicîndu-i:

- Blestematule! să-m plăteşti bucatele.

— Bucuros — i-au răspuns Tilu — dar apoi să mi le dai mie.

Aşa s-au învoit şi i-au plătit şi luîndu-ş copturile le-au scos în tîrg, unde văzînd unii şi alţii figurile cele noao, să bătea pre ele de i le zmulgea din mînă, şi le-au vîndut mai cu preţ şi cu cîştig. Apoi, auzind stăpînul şi cerînd să-i plătească şi lemnele, Tilu s-au şters şi au fugit din oraşul acela.

---

[1] Traducere literală a lui Meerkatze — macac, maimuţă cu coada scurtă (germ.). [N.ed.]

Tilu Buhoglindă (V)

Cap al patrulea

TILU BUHOGLINDĂ MĂNÎNCĂ ŞI BEA FĂRĂ BANI

Vro cîteva zile umblînd Tilu pre unde n-au mai fost, pînă au mai avut merinde, mai pre urmă nevrînd nimenea să-i dea de pomană, căci era sănătos şi tare, ci să lucreze pentru hrană, au început a flămînzi, şi fiind seară au întrat într-un sat la casa unui ţăran, unde era cu voie bună mulţi adunaţi, mînca, bea şi juca; şi au aflat el că e nuntă acolo. Au cerut, dar n-au vrut să-i dea nimenea nimic ca să-şi potolească foamea şi setea. Umblînd el în sus şi în jos prin curte, văzu venind o fată cu un blid mare plin, şi s-au băgat într-o cămară, iar Tilu s-au furişat pre lîngă dînsa înlăuntru, şi fata l-au încuiat acolo. Şase gîşte fripte era în blide, şi el, neavînd cuţit, au tras pielea de pre ele şi ce au putut rumpe, şi au mîncat, de-i curgea zeama din gură, şi au ieşit de acolo cum era tare întunerec, şi s-au băgat întru un unghiu să asculte ce va urma. Apoi mergînd doao fete, au adus fripturile pre masă, care văzîndu-le gazdele aşa batjocorite, au început a striga / cu fetele, însă ele să jura că doară mîţele vor fi făcut aceasta, iar oaspeţii au zis că un fur trebuie că au făcut aceasta de au belit gîştele, ci să-l caute. Care auzind Tilu, s-au şters de acolo, însă nu s-au dus să se culce pînă nu va căpăta şi de băut. Şi măcar că avea el ceva bani în bozinari, tot vrea să bea pre nimica, şi s-au băgat într-o cîrcimă în capul satului, unde s-au alăturat lîngă alţii mai mulţi ţărani, carii bea vin la masă, şi au băut la rînd cu ei. În urmă ş-au plătit toţi refeneaua şi venind rîndu şi lui, au zis cătră cîrcimariul cum că el bani nu are, ci să-1 ierte.

Însă cîrcimariul nu vrea. Aşa au zis Tilu:

— Eu nu am bani, dar îţi voiu cînta vro doao cîntece. I-au zis cîrcimariul:

— Poţi cînta tu mult, pînă cînd îm va plăcea mie un cîntec de ale tale.

Atunci l-au întrebat Tilu:

- Dar dacă-ţ va plăcea unul, ierta-mă-vei de plată?

Şi i-au răspuns cîrcimariul că-l va ierta, cu socoteală, că la toate să zică că nu-i place.

Aşa puind mărturii, au început a cînta mai multe, una după alta. Dar nu-i plăcea nici unul. Atunci au zis Tilu:

- Cu adevărat, că cu greu poate omul să-ţ nimerească gustul cîntecelor, dar poate că acesta îţ va plăcea, şi scoţîndu-ş punguliţa cu bani şi adunînd pre toţi ce era acolo, au început a cînta aşa:

Deşchide-te, punguliţa!

Scoate-ţ banii prin guriţă,

Că m-au pus la refenea

Şi cîrcimariul nu mă lasă,

Neplătind să ies din casă,

Scoate banii, punga mea!

— Vezi, acesta îm place, zisă cîrcimariul, gîndind că el vrea să-i plătească.

Iar Tilu zisă:

- No, dacă-ţ place, acum sîntem plătiţi, şi ş-au băgat punga cu bani în sîn.

Văzînd aceasta cîrcimariul umbla să sucească, dar n-au putut, că mărturiile i-au grăit dreptul. Pre urmă au în­ceput a rîde cîrcimariul şi l-au mai dăruit cu un pahar de vin şi pat i-au dat spre noapte. Iar dimineaţa pînă la zio, ş-au luat catrafusele de acolo de frică, să nu-l apuce pen­tru gîştele de la nuntă.

Trei fraţi gheboşi (I)

În ţara cea strălucită,

În cetatea cea vestită,

În Cairo lăcuia

Un săbiiariu şi anume,

Chibebi meşter în lume,

De scule, care tăia.

Acesta din întîmplare

Şi din proniia cea mare

Avea trei feciori gheboşi

Şi născuţi dela un tată,

Trei gemeni toţi deodată,

Toţi ca dintr’o formă scoşi,

Unul Ienschi, cu Petrovschi,

Şi al treilea Pantofschi,

Numele lor le era,

De care a lor făptură

Minunată ce avură,

Toată lumea să mira.

Unul ca altul la faţă,

La cap, la ghebe, la braţă,

Aşa, de nu să putea

Cunoaşte unul dintr-altul

Cu grosimea şi înaltul

Trupesc, ce să potrivea.

Mulţi călători cu mirare

Să strîngea în adunare,

Să-i vază pre ei lucrînd,

În fabrica părintească,

Cu silinţă bărbătească,

La meşteşug toţi în rînd.

Aceşti fraţi într-o dreptate,

Zilele lor numărate,

Optsprezece ani avea

Cînd Chibebi al lor tată,

Bolnăvindu-să dodată,

Au murit în boală grea.

Şi rămîind cocoşaţii,

Ei s^’au învoit ca fraţii,

Pre tatăl lor îngropînd,

Pre maica lor să o ţie

Şi toţi la un loc să fie,

La un loc şi la un gînd.

Şi lucrînd ei la o laltă

Cu veste bună înaltă,

Pre maica lor o ţinea,

Pănă ce spre supărare

Şi spre jalea lor cea mare,

Au murit apoi şi ia.

Însă ia iubindu-i foarte.

Cu mare limbă de moarte,

Le-au lăsat la cîteş trei,

Ca la un loc să trăiască

Şi să nu să despărţască

Unul de alt întră ei.

De vor să le umble bine

Şi să nu dea de ruşine,

Cu blestem le-au poruncit

Şi i-au legat pre ei foarte

La ceasul său cel de moarte,

Să urmeze negreşit.

Maica ochii închizîndu-ş

Şi pre fii săi lăsîndu-ş,

Cînd i-au binecuvîntat,

Au şi trăit cocosaţii

În armonie, ca fraţii,

Şi tot bine s-au purtat.

Iar, după mai lungă vreme,

De ce omul nu să teme,

Să întîmplă negîndit,

Că vrăjmaşului nu-i place,

Ca’ ntră ei să fie pace,

Ci din loc i-au răspîndit.

Că le-au venit ca să-i vază

Nişte copii cum lucrează,

Cînd din şcoala au eşit,

Şi începînd să-i căznească,

Şi ca să-i batjocoreasca

Cu cugetul îndrăcit

Le zicea încungiurîndu-i

Rîzîndu-i şi ocărîndu-i,

Că sînt gheboşi şi guşaţi,

Îi batjocorea de faţă,

Şi le striga fără greaţă:

Gîrbovilor cocoşaţi!

Pentru care rea urgie,

Unul din fraţi de mănie,

Cînd n’au mai putut răbda,

Au luat dela părete,

O sabie şi cu sete

Cînd au început a da,

Pre cel mai ajuns de soarte

L-au tăiat în cap de moarte,

De cu de grab au murit.

Aceasta fără zăbavă,

Au ridicat o gîlceavă,

Care la ei au sărit.

Tatăl pruncului îndată,

Pîrindu-i la judecată,

Vezirul au poruncit,

De pre cîteş trei gheboşii,

I-au dus pre ei ticăloşii

Înainte negreşit.

Vezirul judecătoriul,

Silind pre jeluitoriul,

Să-i arate apriiat,

Din trei care’i vinovatul?

Şi din trei inşi pre băiatul

Carele i l-au tăiat ?

Tilu Buhoglindă (IV)

Cap al treilea

TILU BUHOGLINDĂ SĂ DUCE IN STREINĂTATE

Groaznica bătaie ce luase Tilu gîndea că nu o va uita în veac. Nici tatăl său n-au mai fost aşa mînios niciodată ca atunci, că nu numai au căutat să-şi cumpere alte tăietori, ci şi vremea ş-au pierdut-o în zadar pînă ş-au făcut la loc uneltele. Aşa Tilu, nemaiputînd răbda bătăile, s-au dus în lume, şi ş-au găsit slujbă la un croitoriu, unde pînă la o vreme s-au purtat bine. Dar stăpînul sau era un om zgîrcit, nu-i da niciodată destul de mîncare. Aşa Tilu era silit a să băga prin cămări, a-şi pişca cevaşi de mîncare, pentru care multe bătăi căpăta şi pre lîngă acestea căuta să lucreze necontenit, întru una de zile au chemat pre stăpînul său la un ospăţ şi pre Tilu l-au închis într-o cămară, unde toată zioa nemîncat şi nebăut au şezut, iar ceilalţi feciori şi învăţăcei era toţi cu voie bună; care cu greu căzîndu-i foarte, unde mai mult de lucru şi bătăi căpăta decît mîn­care, ş-au pus în gînd să i-o facă stăpînului său.

Au sosit vremea cînd era să aleagă un judeţ (birău) nou în sat şi adunîndu-se bătrînii satului, au ales pre stăpînul Tilului. Acesta au făcut ospăţ mare, unde cu toţi bătrînii să îmbătară, iar judeţul cel nou nu putea sta pre picioare de beat. Tilu, văzînd aceasta, s-au apropiiat de stăpînul său, zicîndu-i:

— Stăpîne! să vezi că e o bătaie mare în capul satului, du-te ca un judeţ de-i împacă.

— Ce-m pasă mie — zisă croitoriul — să se ducă păzi­toriul.

Iară Tilu zisă:

- Preaiubitul mieu stăpîne! Păzitoriul şi cu toţi juraţii sînt toţi morţi de beţi şi dorm, iar dumneata încalecă calul ce e în grajd, şi să te duci, că mare laudă îţ vei cîştiga văzînd oamenii ce grije are judeţul cel nou de a potoli pricinile si prigonirile dintră oameni.Aceasta i-au întrat în cap noului judeţ şi au zis de l-au dus Tilu afară din casa, unde ajungîndu-1 beţiia şi mai tare, de-abiia îl putea ţinea Tilu, fiind şi foarte întunerec. Aşa Tilu 1-au dus pînă în tîrg, unde el legasă bine un ţap mare de prang (spînzărătoare). Iar stăpînul îi zicea:

— Unde mă duci aşa departe? Ori aşa departe este grajdul?

— Ba nu — zisă Tilu — numai ţi să pare, căci mergem încet.

Aşa sosind ei acolo, i-au ajutat Tilu ele au încălecat pre ţap şi 1-au legat bine cu funii, şi fiindcă şi mergînd fusese adormit de jumătate, şedea strîmb călare pre ţap, şi cum era tare legat, au adormit cu totul. Făcîndu-să zio, cîţi oameni au ieşit în tîrg şi au văzut pre judeţul cel nou dormind lîngă prang călare pre ţap, toţi s-au mirat şi s-au făcut un rîs înfricoşat, şi dacă s-au deşteptat, rîzîndu-l tot satul pînă acasă, l-au lepădat din deregătorie. Ştiia bine croitoriul cum că Tilu i-au făcut batjocura aceasta, însă el în noaptea aceia s-au încărcat bine de merinde şi s-au cam mai dus.

Tilu Buhoglindă (III)

Cap al doilea

ÎNVĂŢĂTURA LUI TILU BUHOGLINDĂ

Acest fecior, în vîrsta lui de zece ani, l-au luat tatăl său la învăţătură ca să facă din el, cum zicea el, un cîrpaci de cizme procopsit. Dar cu anevoie, că pruncul întru nimic nu să deprindea, că nu-i plăcea, întru una de zile i-au porun­cit tatăl său zicînd:

— Blestematule! acum să ai grije, că maică-ta merge la o nuntă să fiarbă, şi eu mă duc la un tîrg cu cizme, iar tu rămîi acasă singur, şi ca să nu poţi face rele, vei rămînea închis. Mîncarea ta e colo în cuptoriu şi fiindcă eu am de lucru mult, şi ca şi ţie să nu-ţ fie urît, să-m tai cuie cu tăietoarea.

— Bine, taică — zisă Tilu — n-ai grije, că toate cuiele le voiu tăia, şi bine voiu lucra.

S-au bucurat tatăl său auzindu-l cum să făgăduiaşte şi s-au dus cu voie bună.

Rămîind Tilu singur, nu ştiia cum să împlinească porunca tătîni-său, ci i-au venit în cap, văzînd că casa e încărcată de chipuri pre păreţi, şi au luat chipurile jos scoţind toate cuiele afară cîte au găsit, şi luînd o tăietoare cu care lucra la cizme, au început a ciopli la ele; dar fiindcă cuiele de fier nu să putea ciopli, s-au ştirbit tăietoarea de tot, au luat altă tăietoare pînă au stricat şi pre aceia. Au luat şi pre a treia, pînă ce au stricat toate tăietoarele, asudînd şi el cu totul de lucru. Venind tatăl său acasă, s-au îngrozit de cele ce au văzut în casa sa. Iar Tilu au strigat:

— Ah, taică dragă! N-am putut tăia nici un cuiu şi destul m-am trudit cu ele.

Iar tatăl său, văzîndu-ş paguba, l-au bătut cu cureaoa de la genunche din toată puterea.

IOAN BARAC

de George Călinescu

...Este fiul unui preot din Alămor (sat lîngă Ocna-Sibiului) în care se născu la 1776. Şi-a făcut învăţăturile la Aiud şi la Cluj, cu specializare juridică. La 1801 îl aflăm dascăl „normalicesc neunit” la Avrig. În 1802 capătă aceeaşi întrebuinţare la Braşov, în care îl găsim în 1804 şi în 1809. Dar încă din 1805 e numit la primărie „maghistrat translator”. Moare la 11 iulie 1848, lăsînd 5 copii şi fiind înmormîntat în ţintirimul bisericii Sf. Nicolae din Şchei.

Numeroase sînt traducerile şi vulgarizările lui Barac, care a editat Foaia Duminecii (Braşov, 1837). Prelucrase în 7 cîntece Odiseea, sub titlul Rătăcirile lui Ulise, şi cîteva din Metamorfozele lui Ovidi (Deucalion şi Pyrrha etc.). A tradus prin intermediar german chiar Amlet după „Şakespeer” [...]. Apoi, tot din nemţeşte, [...] Tilu Buhoglindă, O mie şi una de nopţi, din care un episod, Cei trei fraţi gheboşi, a apărut şi deosebit. În fine, o mulţime de scrieri obscure, rămase în manuscris. [...]

Scrierea cu adevărat populară a lui Barac, care a avut o răspîndire extraordinară şi a întreţinut gustul de poezie al păturei de jos şi mijlocii, este Istoria despre Arghir cel frumos şi despre Elena cea frumoasă (1801). [...] Povestea e o prelucrare după Argirus Historiaja a ungurului Albert Gergey, deşi cuprinsul aparţine basmului universal. [...]

[Istoria literaturii române de la origini pînă în prezent, 1941]

Pipelea Gîscariul XV-XVI

PIPELEA SE GĂTEŞTE PENTRU A TREIA BĂTAIE

Iară Pipelea, tot gîndeşte

Cu iscoade îşi găseşte

Drum, pe carele avea :

— Şi boieriul ce lucrează

Ce face, ce priveghează,

Toate bine le ştia ;

Că avînd iscoade bune

Tot planul la cale-şi pune

Pînă la numita zi,

Cînd să meargă de acasă

Cu căruţa să mai iasă,

Unde mulţi îl vor păzi

Cu străji, bine înarmate.

Cine să-l mai poate bate ?!

Însă Pipelea gîndea :

Măcar să crepe pământul,

Să-şi împlinească cuvîntul

După cum va şi vedea.

Ieşind boieriuil afară

La cîmp, la un tîrg de ţară,

Iată Pipelea şi el :

Schimbat la chip şi călare,

Nici o cunoştinţă n-are

De ştiut şi de mişel.

PIPELEA ŞI GEAMBAŞUL

Pipelea planuri făcîndu-şi,

Prin tîrg călare umblîndu-şi

Tot în sus şi iară-n jos,

Şi după cum se încrede,

La un alt ca dînsul vede

Un cal bun, foarte frumos,

Pentru care pe plăcere

O sută de galbini cere,

Geambaşul cel întrebat.

Iar Pipelea zice : — „Frate !

Cu atîţia bani la sate

Şapte cai am cumpărat”.

Iar el zice : — „Fie, fie,

Dar să-mi sară ochii mie

Aşa cal să mai găseşti :

Că cu fuga să-1 întreacă,

Sau ori în ce chip să facă

În ţările împărăteşti”.

Atunci Pipelea pofteşte,

Zicîndu-i : „Îmi dovedeşte

Fuga lui, să-1 cumpăr eu,

Căci alţii atîta sumă

Nu-ţi vor da numai în glumă ;

Că te-a ferit Dumnezeu !”

Şi chemîndu-l la o parte

Să-i vorbească, — nu departe -

I-a zis : „Vezi acel boieriu ?

Pizmă pe Pipelea are,

Fiind boieriu aşa mare

Ca un domn şi vistieriu,

Şi nu sufere în lume,

Să audă de-acel nume,

Precum vei fi auzit.

Cînd va fi în drum pe cale,

Păzit de străjile sale,

Cu alai bine păzit,

Colo lîngă crîng să meargă,

Tu păn-acolo aleargă

Şi îi zi acest cuvînt :

— „Ştii pe Pipelea Gîscariu

Ce ţi-a golit buzunariu ?

Iată că aicea sînt!”

Iar apoi aşa te cară

Din-aintea lui afară

Cu calul cel fugător,

Că de te va prinde, Drace !

Vai de capul tău, sărace,

Neavînd la fugă spor !...

Şi iată că-ţi dau arvună,

Zece galbini împreună,

Şi apoi să mă găseşti

În cutare loc pe mine

Şi scăpînd, vino cu bine

Toţi banii să ţi-i primeşti !”

Geambaşul se învoieşte,

Şi bucuros se tocmeşte,

Calului nădăjduind,

Şi aştepta, ca să meargă

Boieriul în calea largă

Spre pădure întinzînd,

Care în curînd porneşte

În căleaşcă boiereşte

Şi cu zece călăreţi.

Geambaşul însă se duce

După el, se pune cruce

Tuturora mai măreţiu,

Slabozindu-se-n pricină

Cu calul cel fără splină

Pîn’la dînsul i-a grăit:

— „Eu sînt Pipelea Gîscariu

Ce ,ţi-am golit buzunariu

Precum ţi-am făgăduit”.

Şi boieriu îndată strigă

Să-1 prindă şi să-1 ucigă

După cum i-au rînduit.

Însă în zadar aleargă,

Capetele ca să-şi spargă,

Ca să-1 ajungă nu pot.

Călăreţii cu fugarii,

Vizitii cu telegarii

Şi cu logofeţi eu tot.

Boieriul singur rămase

Şi-n picioare se sculase,

Cu ochii pe drum zgîiţi

Tot după ei, din călească,

Să-l prinză, să-1 pedepsească

Prin ai săi cai osteniţi.