ANONIM
ISTORIA LUI CONSTANDIN VODĂ BRÂNCOVEANUL
O, poveste minunată
Auzită în lumea toată
Din-ceput şi din vecie
Precum şi la cărţi ne scrie
Cuvântul cel tipărit
Carele iaste adeverit.
Că lumea iaste trecătoare
Şi încă foarte înşălătoare
Şi mai mult amăgitoare,
De-i face şi-i amăgeşte,
Şi tot aşa îi priilesteşte
Pre domni şi pre înpăraţi mari
Şi pre cei ce sânt mai tari,
De vorbescu de avuţie
Şi să ţin în sămeţie,
Ca cându nu ar avea nici o moarte
Şi într-un ceas le lasă toate!
Precum, iată, am privit
Şi Constantin-vodă ce-au domini.
Întru ani doaozeci şi şase
Bine să înrădăcinase;
Totodată să sculară
Şi duşmanii îl luoară
Din scaun, din Bucureşti.
Ia să-mi şezi şi să priveşti
De-acest domnu mare şi bogat
În ce feli s-au adevăratu
Că tiranul de înpărat
Un agă mare ş-au mânat.
Şi cum el au sosit,
Fără de veste l-au lovit
Şi-i spune cu urgie
Cu cuvinte de mazilie.
Pre boiari tare îi strigă
Toţi la dânsul să să strângă,
Ca fermanul să-l cetească
Şi porunca să-i înplinească.
Cându fermanul cetiia
Toţi boiarii că plângea.
Aşa lor le porunciia
Pre Costandin vod să-l dea
Cu fii <şi> cu ginerii
Şi cu toţi credincioşii.
Unde vodă auzise
Foarte mult că să scârbisă.
Pre boiari îi întreba
Şi prea tare îi mustra:
— Care din noi mă vicleniră,
Fără de veste mă loviră?
Dar nu den destul v-am cinstit
Şi boiari mari v-am făcut?
Cum de mine vă înduraţi
Den ţară mă înstrăinaţi?
Domnul va face dreptate
Pentru a voastră răutate.
Toţi boiarii să lepăda,
Foarte tare să jura,
Cum că nu sânt vinovaţi,
Nici nimic amestecaţi.
Iar Constandin-vodă au grăit:
— Faceţi, dar ce v-au poruncit
Că eu sânt ca şi un gonit.
Din spătărie eşise,
Despre doamne trecusă.
Atunci doamna plângea
Şi cu glas măre să jalea
Şi toate le sfârşişă
Pentru amar ce le sosisă
Şi coconii începură
Cu glas mare şi cu-o gură:
- Oh! amară primăvară,
Cum ne iau turcii den ţară,
Lipsindu-ne den domnie,
Şi ne duc în grea urgie.
Acest foc, ce ne soseşte,
Nu spre bine ne sfeteşte.
Domnul să se milostivească.
Pre noi să ne izbăvească.
Când cocoanele auziră,
Toate la curte veniră,
Pre rându în case întra,
Cu multă jale suspina:
- Voi, taică, vă înstriinaţi,
Pre noi cu duşmanii ne lăsaţi.
Iar când fu a doao zi,
Imbriorul că sosi.
Şi cum el că au sit,
La boiari au poruncit,
Toţi boiari la el să vie,
Dentre ei domnu ca să-ş pue.
Când boiarii să adunase,
Pre Ştefan spăratiul îl alesase
Şi cu halai îl luase
Şi la curte îl adusase.
Ştefan-vodă au intrat
Tocma în casa cea de sfat.
Toţi boiarii, pre rându,
în casă întra
Şi mâna îi săruta.
Dacă de la Ştefan-vodă eşiia,
Tot la Costandin-vodă trecea,
Cu plecăciune să închina
Şi mâna îi săruta,
Iar Costandin-vodă grăia,
Pre Ştefan-vodă pedepsia:
— Dacă ţ-au fost ţie de domnie
De ce nu mi-ai spusu tu mie?
Eu ţie să ţ-o fiu dăruit,
Cu pace să o fi stăpânit.
Dar de Dumnezeu nu te-ai temut,
Ci tiranilor ne-ai vândut.
Să ştii, cu adevărat,
Că nici ţie nu-ţ va zăbovi
Ci Dumnezeu îţ va plăti.
Iar Ştefan-vodă să jura,
Foarte tare să blestema:
— Să ştii, doamne, adevărat
Că eu nu sânt vinovat,
Nici nimic amestecat.
Iară în ştire de-m va fi,
Dumnezeu îmi va plăti,
Ci mă rog cu plecăciune
Să am şi eu ertăciune.
Iar Costandin-vodă să închinase,
Zioa bună îs luase.
Când pre poartă eşiia,
Toată ţeara să strângea
Şi după dânsul mergea,
Cu glas mare îl plângea
Şi den gură aşa grăia:
— Domnul cu pace să te păzească,
În grab să te învârteşeşti,
Iar pre noi să ne domneşti
Că cât tu că ne-ai domnit,
Cu pace că ne-ai păzit.
Şi den Bucureşti eşiia,
Drumul Giurgiuvului apuca
Şi dacă turcii Dunărea îi trecură,
Ei mai mult să vesăliră.
Şi Giurgiuvu au zăbovit,
Până Paştile au făcut.
Şi în Ţarigrad l-au dus.
Şi în Ediculea l-au închis.
Iar turcii năvăliră
Şi toate ale lui jăfuiră
Şi averea lui cea de mulţi ani
O luară acei tirani.
Iar, în urmă, îmbrionul
e portul şi tot ocolul.
Den Edecole îl scoasă,
La bostangi-başa îl dusă.
Cându postul sântă Măriei au venit,
Îmbrionul au sosit
Şi la înpăratul mersesă,
Sama de toate îş dedesă
Şi atunci vreme ş-au găsit
Şi mai mult că l-au pârât.
Iar păgânul de înpărat
Şi mai rău s-au turburat
Şi la bostangi-başa au poruncit
Şi tot postul l-au muncit.
Iar când au fost în zioa de sântă Măriia Mare,
Frică şi cutremur tare,
Că înpăratul poruncisă,
Pre Costandin-vodă îl gătise,
Cu coconii dinpreună,
Să-i aducă pren grădina înpărătească
Ca însuş înpăratul să-i privească.
Iar Costandin-vodă striga,
Pre înpăratul blestema:
- Oh, păgâne şi spurcate,
Cum ne tai fără dreptate?
Cu ce-ţ sântem vinovaţi,
De perim nejudecaţi?
Că tu ce mi-ai poruncit,
Eu toate le-am înplinit!
Măcar fiu eu vinovat,
Dar copiii ce au stricat?
Foc din ceri să să pogoare
Şi aicea să să aprinză,
Pre voi pre toţi să vă cuprinză,
Cu sabie îngerească
Pe toţi să vă prăpădească.
Iar coconii mâna îi săruta,
Şi cumplit că suspina,
Naşterea lor blestema
Şi plângea cu omilinţă:
- Ce vom să ne facem, tăiculiţă,
Că vom să ne pristăvim
Şi de lume ne lipsim.
Iar Costandin-vodă dulce îi săruta
Şi den gură îi mângâia:
— Nu vă, fiilor, spăreaţi
Ci pe Dumnezeu rugaţi;
Şi strigaţi cu tărie
Şi cu glas de bucurie,
Că puţintică durere vom lua,
Cu Dumnezău din ceri ne vom încununa.
Atuncea gealatu i-au luatu
Şi pre rând că i-au tăiat,
Halalii că i-au rădicat
Şi în mare i-au aruncat,
Iar doamna da-au auzit,
Aici îndată au leşinat,
Cutremure mari o şi lovi
Şi-a treia zi să trezi,
Cu glas mare că striga:
— Oh! pahar ce l-am băut,
Tot trupul mi s-au otrăvit!
Şi câţi în lume de vor afla,
Toţi de aceasta să vor mira,
De lucru ce s-au făcut
N-au mai fost pre acest pământ,
Că duşmanii ne vândură,
Cu Iuda să înprotiviră.
Urgie din ceri să pogoare
Pe duşmani ca să-i omoare
Şi domnul să le răsplătească
Şi în tartar să-i muncească,
Muncile să nu sfârşească.
Ei ţara să o stăpânească!
Că tot Ţarigradul s-au mirat,
Cum tatăl cu fii s-au tăiat!
Şi toţi într-un ceas din zi
În veci să vor pomeni.
Vedeţi lumea cea bogată
Cum este întru toate deşartă?
Cât ne pare că este bună!
Întru toate e nebună!
Şi cât o videm frumoasă
Şi rămâne mincinoasă.
Câţi cu lumea să vor uni,
Tot în iad vor vieţui.
Şi toţi să să jălească,
Ca în ceruri să să slăvească.
Dumnezeu să-l pomenească.
(Reprodus din: Cronici şi povestiri româneşti versificate (sec. XVII - XVIII), ediţie de Dan Simionescu, Editura Academiei, Bucureşti, 1967, p. 37 - 48; Ms.216, f. 104 - 113, BAR, Filiala Cluj-Napoca)
