Bibliotecă românească

Tilu Buhoglindă (IX)

2010-12-29T01:11:00.000-08:00

Cap al optulea

TILU BUHOGLINDĂ FACE PRE BOLNAVII ÎNTR-UN SPITAL PRE TOŢI SĂNĂTOŞI ÎNTR-O ZI

Tilu, după ce au umblat mult tălălău, au sosit la oraşul Nirnberg. Acolo era un spital nou atunci, în care era mulţi bolnavi, de care bucuros s-ar fi curăţit şpitalmaisterul şi umbla după doftor. Tilu s-au îmbrăcat cu o haină neagră şi s-au dus la şpitalmaisterul, arătîndu-să că el e un doftor vestit. Făcînd multă vorbă amîndoi şi încredinţîndu-să vorbelor lui Buhoglindă, i-au descoperit o taină, cum că el ar fi vrăjitoriu, şi să încumete a să lega cum că el într-o zi poate să facă pre toţi bolnavii sănătoşi de să va lega şpitalmaisterul, cum că nu va ieşi vorba şi de-i va da o sută de florinţi bani de aur.

— Bine — zisă bătrînul — dar banii nu ţi-i dau pînă nu voiu vedea săvîrşită tămăduirea aceia.

Tilu s-au mulţămit şi au intrat la bolnavi, în casa lor. Şi le-au zis:

— Dragii miei! Eu vă fac de ştire, cum că astăzi toţi veţ fi sănătoşi şi vă veţi putea duce de aici. Numai unul nu, că la doftoria aceasta este de lipsă ca pre unul din voi să-l arz şi cenuşea lui să o amestec în leacurile ce am să fac. Aşa, care din voi va fi mai rău bolnav, pre acela îl voiu alege la treaba aceasta. Cu vorbele acestea ieşind de la ei, au încuiat uşa pre ei. Îndată începură bolnavii a să dişputălui şi fieştecare umbla să arate unul cătră altul cum că nu mai e aşa bolnav, în curte au făcut el un foc şi văzînd bolnavii flacăra s-au înfricoşat toţi. Tilu au intrat la şpitalmaisterul şi au zis:

- Pofteşte, domnule, că eu sînt gata, şi să iai banii ca să mi-i dai numaidecît, că eu nu mă poci zăbovi, ca să nu mă afle, să mă dea ca pre un vrăjitoriu în mînile judecătorilor. Vino şi vezi!

Şpitalmaisterul au luat şi banii la sine şi mergînd Tilu au deschis casa bolnavilor şi au strigat lor:

- Gătiţi-vă, că acum voiu să săvîrşesc ce v-am spus voao. Aşa, carii vor fi mai sănătoşi să se ducă acasă de aici.

Cum au auzit aceasta, temîndu-să toţi ca să nu-i arză, ş-au strîns toate puterile cum au putut şi s-au dus toţi pre uşe şi din spital afară.

Şpitalmaisterul, cu gura căscată rămîind de mirare, s-au mulţămit şi bucuros i-au dat făgăduita suma de florinţi de aur. Tilu, luînd banii, s-au dus la sălaş şi, cumpărîndu-ş un cal, au fugit cît au putut de acolo. După doao zile au venit bolnavii iarăşi în spital. Şpitalmaisterul s-au speriat şi mirat, deacă i-au povestit[1] ei ce au făcut Tilu cu dînşii şi ce feliu de doftorii le-au făgăduit. Apoi, văzînd că l-au înşelat, au arătat la judecată şi au trimis în toate părţile după el să-1 prinză unde îl vor găsi.

[1] De la acest cuvînt (p. 23), pînă la p. 34, „de frică, sculîndu-i", exemplarul Bibliotecii Academiei ... are file lipsă, astfel că pentru această lacună am folosit ediţia chirilică din Sibiu, 1888, care este o reproducere, cu foarte puţine schimbări, a ediţiei lui loan Barac, din Braşov, 1840. (...) [N.ed.]

Tilu Buhoglindă (VIII)

2010-12-29T01:10:00.002-08:00

Cap al şaptelea

TILU BUHOGLINDĂ SĂ FACE ZUGRAV

Pînă cînd au ţinut banii, i-au mers tot bine, iar dacă s-au cheltuit banii, i-au căutat să-şi umble iară după mijlociri noao. Din întîmplare au sosit la un om bogat şi iubitoriu de zugrăvituri, care aflase Tilu cu de-amăruntul şi ş-au făcut planul. De la un evreu ş-au cumpărat nişte haine potrivite, arătîndu-să a fi el zugrav, ce au fost într-altă ţară, unde mult au lucrat. Bogatul acela zidisă nişte palaturi şi poftea să-i zugrăvească pre părete călătoriia israiltenilor preste Marea Roşie, cătră pămîntul făgăduinţii. Tilu să făgăduia, că toate le va face desăvîrşit şi aşa, după tocmeală, au cerut bani jumătate înainte, ca să-şi cumpere văpsele, însă cu acea legătură s-au tocmit, ca în cîtă vreme va lucra el acolo, să nu între nimenea în sală.

Toate s-au făcut cum au poftit el şi în toate zilele îi ducea bucatele cele mai bune de să ospăta după pofta inimii, în patru săptămîni. Bogatul de-abiia aştepta şi întreba, cînd va fi gata odată? Iară Tilu îl mai mîna cu făgăduielele, şi cînd ştiia el că-l ajunge podagra mai rău, şi tocma cînd îl durea picioarele mai tare, atunci i-au zis:

— Acuma este vremea, însă astăzi va să ia sfîrşit toată treaba, că l-au chemat la un prinţ şi dimineaţă caută să plece pînă în zio şi l-au rugat să-i aducă şi plata ce are să-i mai dea. Bogatul de bucurie i-au dat toţi banii şi, nebăgîndu-ş în samă durerile, au poruncit slugilor să-l ducă cu scaun cu tot în sală.

- Ba nu — zisă Tilu — te voiu duce eu singur acolo, că zugrăvitura mea atîta e de frumoasă, încît aceia trebuie ca întîia dată să o vază numai singur stăpînul. Toate aşa s-au făcut şi Tilu dusă scaunul cu dînsul în sală. Pre părete pusese el o perdea care să trăgea în sus. Şi au pus scaunul tocma lîngă perdea, iară el au stătut dinafară.

— Ia seama acum, stăpîne — au zis el -- că acum să va vedea meşteşugul mieu. Au tras de sfară şi s-au ridicat perdeaoa. Acolo era preste tot păretele alt nimica, fără numai o mare roşie zugrăvită.

- Ce este aceia? zisă bogatul încremenit.

— Aceasta este Marea Roşie, au răspuns Tilu.

- Dar israiltenii unde sînt?

- Aceia au trecut dincolo, nu-i mai putem vedea.

— Dar unde e faraon cu oamenii lui?

- Aceia s-au înecat toţi în mare.

Mîniindu-să bogatul au vrut să saie în sus, dar nu putea pentru podagra, iar Tilu au tras uşa şi închizîndu-1 în sală, el s-au cam mai dus.

Tilu Buhoglindă (VII)

2010-12-29T01:10:00.001-08:00

Cap al şaselea

TILU BUHOGLINDĂ JOACĂ PRE FUNE

De vreme ce Tilu au căpătat bani aşa de lezne, s-au apucat a trăi bine prin cîrcime, însă banii să cheltuiesc şi căuta să se apuce de alte mişelii, şi mergînd prin sate tot în gînduri, într-un sat fiind sărbătoare, vede zbor şi mulţime de tineri jucîndu-să în bani. Apropiindu-să acolo, au strigat:

— Feciori! eu voiu arăta voao un meşteşug, o măiestrie, că eu poci juca pre fune ca mîţa, legînd funea de doi stîlpi, şi vă voiu arăta minuni. Au răspuns feciorii:

- Bine, dar ce să-ţ plătim? Şi zisă T i lu:

— Fiindcă nici n-aţ mai văzut, nici veţi mai vedea măiestriile care fac eu, să-m daţi unul cîte un groşiţ de argint.

Socotindu-să feciorii cu poftă să vază ceva, i-au dat bani şi au legat funea de doi copaci. Şi Tilu au cerut cîte o cizmă de la toţi, şi înşirîndu-le s-au suit cu ele pre fune şi au zis:

— Toţi banii ce me-aţ dat voi să fie ai aceluia care-ş va găsi cizma lui mai întîiu din toată grămada aceasta. Şi dezlegînd sfoara în carea era cizmele înşirate, le-au aruncat jos, preste o sută de cizme. Feciorii au sărit numaidecît toţi grămadă, unul preste altul, să-ş caute cizma, şi împingîndu-să şi zmulgîndu-să, şi întrecîndu-să, care să-ş găsască cizma sa mai întîiu, şi zmulgîndu-le unul din mîna altuia, să lua şi de cap, şi ele păr, pînă ş-au spart şi capetele, şi să făcu o gîlceavă şi bătaie mare întră ei. Iar Tilu s-au şters de acolo de nici nu i-au prins de veste cînd s-au dus, cu banii lor.

Tilu Buhoglindă (VI)

2010-12-29T01:09:00.001-08:00

Cap al cincilea

TILU BUHOGLINDĂ SĂ BAGĂ LA UN PITARIU LA ÎNVĂŢĂTURĂ

Tilu s-au dus cătră Braunşvaig foarte flămînd şi supărat. Mergînd, preste drum sta acolo un pitariu în uşe. Acesta l-au întrebat cu milă, cine e? şi unde merge? Tilu s-au arătat a fi un fecior de pitariu, şi murindu-i părinţii, au rămas sărac. L-au priimit pitariul în casă la sine, întrebîdu-l de au învăţat a coace.

— Am învăţat — răspunsă Tilu — dar m-au călcat hoţii pre drum şi pre lîngă alte lucruri mi-au luat şi sineturile meşteşugului.

— Aşa, zisă pitariul, că-i va fi lui de ajutoriu şi mîine vor vedea de lucru, că vine zioa sfîntului Nicolae şi are lucru destul; acuma dară să se odihnească şi să ospeteze. Tilu fiind flămînd îmbuca găluştele ca lupul şi din verze cu carne umplîndu-şi pîntecele, i-au pus şi vro doao măsuri de bere si au băut-o toată, apoi s-au culcat.

Dimineaţa gîndea pitariul că el să va fi sculat la lucru, însă nici grije n-au avut, ci dormea dus. Necăjindu-să pitariu l-au sculat, dar nu vrea să se scoale din pene şi silindu-l în coaste i-au căutat să meargă la cuptoriu, însă era somnoros, scărpinîndu-să după urechi, şi dîndu-i ghiold în coaste, s-au descevăluit, zicînd:

— Dar ce este şi ce să coc?

— Măgariule! zisă stăpînul, dar încă întrebi ce să coci? Mîţe-de-mare[1] şi pupeze. Şi au închis uşa cuptoriului necăjit, şi fiind încă de noapte, s-au culcat.

Acum Tilu s-au apucat de lucru, au făcut aluatul şi, în loc de pîine şi pitişoare, au făcut tot mîţe şi pupezi, şi le-au copt toate, şi le-au aşezat frumos în pitărie. Atunci au venit stăpînul şi, vrînd să-i saie în păr, au socotit alta zicîndu-i:

- Blestematule! să-m plăteşti bucatele.

— Bucuros — i-au răspuns Tilu — dar apoi să mi le dai mie.

Aşa s-au învoit şi i-au plătit şi luîndu-ş copturile le-au scos în tîrg, unde văzînd unii şi alţii figurile cele noao, să bătea pre ele de i le zmulgea din mînă, şi le-au vîndut mai cu preţ şi cu cîştig. Apoi, auzind stăpînul şi cerînd să-i plătească şi lemnele, Tilu s-au şters şi au fugit din oraşul acela.

[1] Traducere literală a lui Meerkatze — macac, maimuţă cu coada scurtă (germ.). [N.ed.]

Tilu Buhoglindă (V)

2010-12-29T01:07:00.000-08:00

Cap al patrulea

TILU BUHOGLINDĂ MĂNÎNCĂ ŞI BEA FĂRĂ BANI

Vro cîteva zile umblînd Tilu pre unde n-au mai fost, pînă au mai avut merinde, mai pre urmă nevrînd nimenea să-i dea de pomană, căci era sănătos şi tare, ci să lucreze pentru hrană, au început a flămînzi, şi fiind seară au întrat într-un sat la casa unui ţăran, unde era cu voie bună mulţi adunaţi, mînca, bea şi juca; şi au aflat el că e nuntă acolo. Au cerut, dar n-au vrut să-i dea nimenea nimic ca să-şi potolească foamea şi setea. Umblînd el în sus şi în jos prin curte, văzu venind o fată cu un blid mare plin, şi s-au băgat într-o cămară, iar Tilu s-au furişat pre lîngă dînsa înlăuntru, şi fata l-au încuiat acolo. Şase gîşte fripte era în blide, şi el, neavînd cuţit, au tras pielea de pre ele şi ce au putut rumpe, şi au mîncat, de-i curgea zeama din gură, şi au ieşit de acolo cum era tare întunerec, şi s-au băgat întru un unghiu să asculte ce va urma. Apoi mergînd doao fete, au adus fripturile pre masă, care văzîndu-le gazdele aşa batjocorite, au început a striga / cu fetele, însă ele să jura că doară mîţele vor fi făcut aceasta, iar oaspeţii au zis că un fur trebuie că au făcut aceasta de au belit gîştele, ci să-l caute. Care auzind Tilu, s-au şters de acolo, însă nu s-au dus să se culce pînă nu va căpăta şi de băut. Şi măcar că avea el ceva bani în bozinari, tot vrea să bea pre nimica, şi s-au băgat într-o cîrcimă în capul satului, unde s-au alăturat lîngă alţii mai mulţi ţărani, carii bea vin la masă, şi au băut la rînd cu ei. În urmă ş-au plătit toţi refeneaua şi venind rîndu şi lui, au zis cătră cîrcimariul cum că el bani nu are, ci să-1 ierte.

Însă cîrcimariul nu vrea. Aşa au zis Tilu:

— Eu nu am bani, dar îţi voiu cînta vro doao cîntece. I-au zis cîrcimariul:

— Poţi cînta tu mult, pînă cînd îm va plăcea mie un cîntec de ale tale.

Atunci l-au întrebat Tilu:

- Dar dacă-ţ va plăcea unul, ierta-mă-vei de plată?

Şi i-au răspuns cîrcimariul că-l va ierta, cu socoteală, că la toate să zică că nu-i place.

Aşa puind mărturii, au început a cînta mai multe, una după alta. Dar nu-i plăcea nici unul. Atunci au zis Tilu:

- Cu adevărat, că cu greu poate omul să-ţ nimerească gustul cîntecelor, dar poate că acesta îţ va plăcea, şi scoţîndu-ş punguliţa cu bani şi adunînd pre toţi ce era acolo, au început a cînta aşa:

Deşchide-te, punguliţa!

Scoate-ţ banii prin guriţă,

Că m-au pus la refenea

Şi cîrcimariul nu mă lasă,

Neplătind să ies din casă,

Scoate banii, punga mea!

— Vezi, acesta îm place, zisă cîrcimariul, gîndind că el vrea să-i plătească.

Iar Tilu zisă:

- No, dacă-ţ place, acum sîntem plătiţi, şi ş-au băgat punga cu bani în sîn.

Văzînd aceasta cîrcimariul umbla să sucească, dar n-au putut, că mărturiile i-au grăit dreptul. Pre urmă au început a rîde cîrcimariul şi l-au mai dăruit cu un pahar de vin şi pat i-au dat spre noapte. Iar dimineaţa pînă la zio, ş-au luat catrafusele de acolo de frică, să nu-l apuce pentru gîştele de la nuntă.

Moartea lui Constantin Brîncoveanul în presa franceză

2010-12-09T06:34:00.000-08:00

Iulie 1714

Pag. 42

Sînt cîteva luni de cînd din ordinul Porţii Otomane a fost ridicat din Palatul său Voevodul Valahiei dimpreună cu 3 fii ai săi şi au fost conduşi ca prizonieri la Constantinopole. Contele Cantacuziono, Marele General al Valahiei a fost aşezat pe tron în locul Prinţipelui dizgraţiat.

Avizul venit de la Graniţă adevereşte că nu i se cunosc alte crime fără numai aceea că a adunat mari bogăţii în timpul celor 25 de ani de domnie. Această crimă la turci este deopotrivă cu aceea de lez-majestate. [...]

August, 1714

Pgg. 110-111

Titlu: Voevodul Valahiei închis la Şapte Turnuri [Edicule] cu fiii săi

Am vorbit deja despre înlăturarea Voevodului Valahiei şi despre motivele [care i-au adus] dizgraţia [Porţii Otomane].

Epistolele de la Constantinopole din 10 mai adeveresc această ştire, în speţă că Principele şi fiii săi au fost întemniţaţi la Castelul celor Şapte Turnuri; că au fost închişi în aşa fel încît să nu vadă, să nu auză şi nici să comunice prin scrisori, nici între ei, nici cu alt ins de-afară sau dinlăuntrul temniţei.

Aceleaşi epistole mai spun (...) că Principele şi fiii săi au suferit grozave pedepse pentru a descoperi [unde se află] Averile ce se crede că le-au ascuns, căci nu s-au găsit toţi banii denunţaţi la Poartă de duşmanii sau pizmaşii acestei nefericite familii.

Sectemvrie, 1714

Pgg. 184 – 185

Titlu: Voevodul Valahiei este supus interogatoriului şi motivele [pentru care a fost interogat]

Din ordinul Marelui Vizir, un capigiu-paşa l-au supus pe Principele Constantin Voevod sau Domn al Valahiei, ţinut prizonier în Castelul Şapte Turnuri, la Interogatoriu pentru a-l obliga să spună unde au ascuns Averile sale. Caznele dureroase l-au făcut la urmă a mărturisi că Principesa, Soţia sa şi Principele Ştefan, cel de-al doilea fiu al său, au avut fiecare 12.000 de ducaţi de aur şi cîteva podoabe de preţ cusute şi căptuşite în două (...) perine.Astă cruzime trebuie să-i facă să plîngă pe marii ofiţeri ai Porţii Otomane şi chiar pe Marele Vizir. [...]

Noemvrie, 1714

Pgg. 351 – 352

Titlu: Cruda moarte ce au suferit Principele Valahiei şi familia sa.

La 26 August 1714 stil vechi [15 august, stil nou nn.], Constantin Basarab Brîncovanul, Principe sau Voevod al Valahiei a fost strangulat şi decapitat dimpreună cu 4 fii şi 2 gineri ai săi, trupurile lor fiind aruncate în Mare sau Bosfor; Execuţia s-a întîmplat în faţa palatului sau Saraiului Sultanului, de unde, cu siguranţă, Înălţimea Sa, a privit pe fereastră acest spectacol. Cu privire la văduva şi la fiicele acestui Principe, precum şi restul acestei nefericite familii, acestea au fost întrebate pentru a afla din gura lor ascunzătorile unde Principele a adăpostit presupusele Averi ale sale, şi [mai pe urmă] au fost date ca sclave lui Bostangi Paşa, pentru tot restul zilelor lor [....]

(Din Cheia cabinetului principilor Europei, sau Colecţie istorică şi politică asupra problemelor vremii; conţine de asemenea noutăţi din literatură şi alte remarci interesante, August [-Noemvrie] 1714, tipărită la Iacov Dreptgrăitorul, la Învăţul Adevărului, MDCCXIV)

Traducere de Alexandru Turcu

Constantin Brîncoveanul (III)

2010-12-09T06:33:00.000-08:00

CONSTANTIN BRÎNCOVEANU

N. Păsculescu

Verde, verde bob secară,

Ciudă mare, rău îmi pare

C-a venit Dunărea mare,

Cu crăci si cu burioare,

Iar de mare, mărgini n-are !

Verde, verde-a bobului,

Prin mijlocul Dunării

Tare-mi vine şi-m soseşte

D-un caic negru, smolit,

Cu catargul zugrăvit

Cîte flori sînt pe pămînt,

Ce n-am văzut de cînd sînt,

Nici în ceri, nici pe pămînt!

Verde, verde bob năut,

Tot de valuri e trîntit,

De talazuri mi-e bătut

Şi de apă mi-e-nălbit !

Zi-i ş-al'dată filalea,

Da-n caic cine-mi era ?

Să vezi : Turbul lui Başa

Şi cu Aga Mustafa,

Şi cu Aga Bălăceanul,

Cel mai voinicel, sărmanul,

Cu Constandin Brîncoveanul,

Crede-n Dumnezeu, sărmanul !

Cu trei copii ce-i avea,

Cu Gherghina ţiganca,

Care le purta grija

Cu zahăr şi cu cafea,

Seara şi dimineaţa,

Peste zi totdeauna...

Verde, verde ş-o lalea,

Să vezi, el unde trăgea ?

Zi-i ş-alt’dată matostat,

Din oraş, din Ţaligrad,

La cinstitul de-mpărat,

Ca să-şi pearză al său cap !

Verde, verde lăculeasă,

Pentru Ţara Românească !

N-o lăsa ca s-o robească,

Turcii ca s-o stăpînească.

Verde, verde ş-o lalea,

În Ţaligrad mi-ajungea,

Caic la margine-mi da,

Bine la parc că-l lega.

Şeapte rogojini lua,

Cu catran le cătrănea,

Sus pe catarg că le suia,

Perdaf de spirt că le da,

Foc de trei părţi le punea,

Vîlva-n ceri să ridica.

Verde, verde s-o lalea,

Împăratul foc vedea.

El în sală că-mi ieşea

Şi din gură-aşa-mi grăia :

— Verde, verde, bob secară,

Cine arde ţara-n pară ?

Arnăuţii că-i spunea :

— Mă-mpărate dumneata,

Nu ne arde ţara-n pară,

Ş-aia sînt oameni din ţară,

Au venit la jăluială.

Verde, verde filalea,

Da-mpăratul ce-mi grăia ?

— Zi-i şi-al' dată bob secară,

Aia sînt oameni din ţară ?

N-au venit la jăluială,

Şi-au, venit la jăcmăneală ;

Curînd să-i băgaţi în fiare !

Verde, verde şi-o lalea,

Arnăuţii ce-mi făcea ?

La Brîncoveanul mergea,

Pe Brîncoveanul lua

Cu trei copii ce-i avea,

Cu Gherghina ţiganca,

Care le purta grija

Cu zahăr şi cu cafea,

Seara şi dimineaţa,

Peste zi-ntodauna,

Şi la sultan îi ducea;

Împăratu-n sală şedea,

Pe Brîncoveanu-1 vedea.

Cum îl vedea-l cunoştea,

Mustăcioara-i muscurea

Şi. din gură-aşa zicea.:

— Brîncovene dumneata,

Zi-i ş-alt' dată bob năut,

Bine-ai făcut d-ai, venit,

Parcă eu ţi-am poruncit;

Nici cu gîndul n-am gîndit

Aşa bine să te-apuc !

Verde, verde si-o lalea,

Dăruieşte-mi tu ţara

Ţara şi bogăţia,

Care bei, mănînci din ea,

Şi te dă în legea mea !

Verde, verde şi-o lalea,

Brîncoveanul ce-mi făcea ?

El din gură cuvînta

Şi-mpăratului spunea :

— Împărate dumneata,

Nu-ţi dăruiesc eu ţara,

Ţara şi bogăţia,

Care beau, mănînc din ea.

Fă cu mine ce oi vrea,

Nu mă dau în legea ta !

Verde, verde şi-o lalea,

Împăratul să-ncrunta,

Şi el, măre, ce-mi grăia ?

La arnăuţi poruncea,

Fecioru-ăl mare-l lega

Şi la scaun că-l trăgea,

Ochişorii îi lega,

Mîinile d-asemenea.

Împăratul iar grăia,

Lui Brîncoveanul zicea :

— Brîncovene Constandine,

Lasă legea creştinească

Şi te dă-n legea turcească.

Verde, verde şi-o lalea,

Dăruieşte-mi tu ţara,

Ţara şi bogăţia,

Care bei, mănînci din ea,

Şi te dă în legea mea !

Brîncoveanul sta, grăia :

— Împărate dumneata,

Nu-ţi dăruiesc nimica,

Fă cu mine ce oi vrea !

Împăratul se turbura,

La arnăuţi poruncea,

Capul de i-l reteza,

Capul pe masă cădea,

Trupul prin curte fugea,

De lemne că se lovea,

Haine mîndre îşi rupea,

Ţi-era mai mare groaza !

Brîncoveanul că ofta,

Dar cu ochii să uita

Şi din gură cuvînta :

— Doamne, fie-n voia ta !

Împăratul iar grăia :

— Brîncovene dumneata,

Dăruieşte-mi tu ţara,

Ţara şi bogăţia,

Care bei, mănînci din ea,

Că îţi tăiai nădejdea

Care-nflorea mustaţa,

Acum i-e dragă lumea !

Brîncoveanul ce-mi grăia ?

— Împărate dumneata,

Nu-ţi dăruiesc eu ţara,

Ţara şi bogăţia,

Care beau, mănînc din ea.

Nu mă dau în legea ta,

Fă cu mine ce oi vrea !

Da-mpăratul ce-mi făcea ?

La arnăuţi poruncea,

P-ăl mijlociu că-l lua

Şi la scaun mi-l trăgea.

Frumos la ochi îl lega,

Mîinile d-asemenea,

Capul iute că-i tăia.

Capul pe masă cădea,

Trupul prin curte fugea,

De lemne că se lovea,

Ţi-era mai mai-e groaza !

Împăratul iar zicea :

— Brîncovene Constandine,

Lasă legea creştinească

Şi te dă-n legea turcească.

Zi-i ş-al' dată bob năut,

Din trei, doi tu ai pierdut,

Numai unul ţi-a rămas.

Cu zile de vrei să-l las,

Lasă legea creştinească

Si te dă-n legea turcească !

Brîncoveanul iar grăia :

— Împărate dumneata,

Fă cu mine ce oi vrea,

Nu mă dau în legea ta !

Da-mpăratul ce-mi făcea ?

La arnăuţi poruncea,

Feciorul ăl mic îl lua.

Dar Gherghina ţiganca

Sub fustă îl pitula,

P-al ei înainte-l da,

Să nu să pearză sămînţa...

Verde, verde ş-o lalea,

Brîncoveanul că-mi vedea.

Arnăuţii ce-mi făcea?

Feciorul ăl mic lua,

La scaun că îl trăgea

Şi capul că i-1 tăia.

Sta-mpăratul şi grăia :

— Brîncovene dumneata,

Vezi că-ţi tăiai nădejdea ?

Lasă legea creştinească

Şi te dă-n legea turcească.

Brîncoveanul ce-mi grăia ?

— Împărate dumneata,

Las', că-mi tăiaşi nădejdea,

Nu mă dau din legea mea,

Fă cu mine ce vei vrea !

Verde, verde filalea,

Brîncoveanu iar grăia :

— Împărate dumneata,

Să fii tu la mîna mea,

Cum sînt eu la mîna ta,

Nu te-aş judeca aşa.

La scaun că te-aş trăgea,

La picior că te-aş crunta,

Cu ţeava că te-aş umfla,

În pripă pielea ţi-aş lua !

Verde, verde ş-o lalea,

Împăratul ce-mi făcea ?

La arnăuţi poruncea,

Jos la scaun că-l ducea,

La picior că mi-l crunta,

Cu tava că îl umfla,

În pripă pielea-i lua

Şi din gură-aşa zicea :

— Brîncovene dumneata,

Cască ochii-a te uita,

De-ţi cunoşti tu pielea ta ?

Brîncoveanul răspundea

Şi din gură aşa zicea :

— Împărate dumneata,

Cunosc că e pielea mea.

Să fii tu la mîna mea,

Cum sînt eu la mîna ta,

Nu te-aş judeca aşa.

La scaun că te-aş trăgea,

Cu toporul te-aş toca,

Ceopăţele te-aş făcea,

Într-un cos că te-aş punea,

Pe mare te-aş arunca !

Cînd oi zice filalea,

Împăratul ce-mi făcea ?

La arnăuţi poruncea,

La scaun că mi-l trăgea,

Cu toporul că-l tăia,

Ceopăţele de-l făcea,

Într-un coş de îl punea,

Pe mare că-l arunca.

Marea că se aprindea,

Trei zile, trei nopţi ardea.

Da-mpăratul ce-mi grăia ?

— Cată... mumă-sa,

Singur eu cu mintea mea,

Detei, frate, de belea !

D-o scrisoare că scria,

La Vlădil' c-o trimitea

Şi îi spunea pricina.

Dar Vlădila ce-mi zicea ?

— Cată... mumă-sa,

La ale bune nu mă-ntreabă,

La ale rele mă cheamă !...

Foiţică ş-o lalea,

Vlădila ce mi-şi făcea ?

Patruzeci de popi strîngea,

Începea popii a citea,

Marea de se potolea.

N. Păsculescu, Literatură populară romanească, 1910, pp. 192—195 ; inf. Lucan Candoi, Celei, Corabia, Oltenia.

Constantin Brîncoveanul (II)

2010-12-09T06:32:00.000-08:00

CONSTANTIN BRÎNCOVEANUL

At.M.Marienescu

Veste-n lume că s-a dus,

De la răsărit l-apus,

Veste peste nouă mări,

Veste peste nouă ţări,

Pe Brîncoveanu Constantin,

Domn român şi domn creştin!

Ţara bine o domnea,

Pe avuţi i socotea,

Pe săraci i miluia,

Şi el, Doamne, prînz făcea

La boieri din Bucureşti,

Din curţi mari şi curţi domneşti.

Cînd boierii s-aşeza,

Constantin li închina:

- Beţi, mesenii mei, grăia,

Că ce am în curtea mea

Nu se vede-n vro domnie,

Nici la soli de-mpărăţie ;

Am cinci sute de berbeci,

Unul ca-altul şi ciubelci,

Şi în cap cu patru coarne,

Unul, leul ţi-l adoarme,

Cu lînele argintite,

Unghiele caleisite !

Toţi boierii s-ospăta,

Nici în seamă nu-l băga,

Dară vărul Ştefănuţ,

Care-i fu şi mai drăguţ,

Bine-n seamă îl băga,

Şi el carte că-mi scria,

La-mpăratu-o trămitea,

La înălţatul împărat

Din mijloc din Ţarigrad.

Împăratul, cînd ştia,

Din cap tare clătina,

După el că trămitea,

Vro cinzeci de ianiceari,

Că aceia sunt mai tari,

Şi cinzeci de arnăuţi,

Că aceia sunt mai iuţi,

Şi cinzeci de turci bătrîni,

Ca aceia-s mai păgîni !

Cînd la vodă ajungea,

Lui nemica nu-i zicea,

Ci îndată îl lega,

Şi pe mîndra doamna lui,

Şi pe dragi coconii lui,

Şi pe mare i ducea,

Şi ei toţi-mi ajungea

La înălţatul împărat,

În mijloc de Ţarigrad !

Împăratul se mînia,

Şi pe Vodă-l întreba :

Brîncoveanu Constantin,

Domn român şi domn creştin,

Ce se află-n curtea ta

De nu vezi la vro domnie,

Nici la soli de-împărăţie ?

Tu îţi baţi joc şi de mine,

Dar acuma vai de tine

De nu iai tu legea mea,

Ca să-ţi iert greşeala ta !

Dară Vodă Constantin,

Domn român şi domn creştin,

El din gură i grăia :

— Nu mă dau în legea ta

Pană capu-n sus va sta !

Şi împăratul răspundea :

— De nu treci în legea mea.

Eu nu-ţi iert greşeala ta !

III

Împăratul aduna

Oameni răi din oastea sa,

Arnăuţi şi ianiceari,

Şi le da porunci prea tari.

Cînd porunci ei căpăta,

Trei coconi ei îmi luva,

Capul lor jos îl tăia !

Da-mpăratul că grăia :

— Brîncovene Constantine,

Să nu-ţi baţi tu joc de mine !

Dă-te tu în legea mea,

Ca să iert greşeala ta !

Şi-apoi vodă Constantin,

Domn viteaz şi bun creştin,

Din grai trist i cuvînta :

— Nu m-oi da în legea ta

Pană capu-n sus va sta ;

Blăstem legea păgînească,

Măcar să mă prăpădească !

Apoi turcii ianicearii,

Arnăuţii şi tătarii,

Potera se repezea

Capul lui îl reteza,

Şi de piele îl belea,

Pielea cu paie-o împlea!

- Brîncovene Constantine,

Nu-ţi mai baţi tu joc de mine !

(Publicată în Albina, I (1866),nr. 10, p. 2.)

Constantin Brîncoveanul (I)

2010-12-09T06:25:00.000-08:00

Baladă culeasă şi îndreptată de
Vasile Alecsandri

Brîncovanul Constantin

Boier vechi şi domn creştin,

De averi ce tot strângea

Sultanul se îngrijea

Şi de moarte-l hotăra,

Căci vizirul îl pâra.

Într-o joi de dimineaţă,

Zi scurtării lui de viaţă,

Brâncovanul se scula,

Faţa blândă el spăla.

Barba albă-şi peiptăna,

La icoane se-nchina,

Pe fereastră-apoi căta

Şi amar se spăimânta!

,,Dragii mei, cuconi iubiţi!

Lăsaţi somnul, vă treziţi,

Armele vi le gătiţi,

Că pe noi ne-a-nconjurat

Paşa cel neîmpăcat

Cu-ieniceri, cu tunuri mari

Ce sparg ziduri cât de tari!"

Bine vorba nu sfârşea,

Turcii-n casă iuruşea,

Pe tuspatru mi-i prindeau

Şi-i duceau de-i închideau

La Stambul, în turnul mare

Ce se-nalţă lângă mare,

Unde zac feţe domneşti

Şi soli mari împărăteşti.

Mult acolo nu zăcea,

Că sultanu-i aducea

Lângă foişorul lui

Pe malul Bosforului.

,,Brâncovene Constantin,

Boier vechi, ghiaur hain!

Adevăr e c-ai chitit

Pân-a nu fi mazilit,

Să desparţi a ta domnie

De a noastră-mpărăţie?

Că de mult ce eşti avut,

Bani de aur ai bătut

Făr-a-ţi fi de mine teamă,

Făr-a vrea ca să-mi dai seamă!"

,,De-am fost bun, rău la domnie,

Dumnezeu singur o ştie;

De-am fost mare pe pământ,

Cată-acum de vezi ce sânt!"

,,Constantine Brâncovene!

Nu-mi grăi vorbe viclene.

De ţi-e milă de copii

Şi de vrei ca să mai fii,

Lasă legea creştinească

Şi te dă-n legea turcească."

,,Facă Dumnezeu ce-a vrea!

Chiar pe toţi de ne-ţi tăia,

Nu mă las de legea mea!"

Sultanul din foişor

Dete semn lui imbrohor.

Doi gelaţi veneau curând,

Săbiile fluturând,

Şi spre robi dacă mergeau,

Din cuconi îşi alegeau

Pe cel mare şi frumos,

Şi-l puneau pe scaun jos,

Şi cât pala repezea,

Capul iute-i reteza!

Brâncovanul greu ofta

Şi din gură cuvânta:

,,Doamne! fie-n voia ta!"

Cei gelaţi iarăşi mergeau

Şi din doi îşi alegeau

Pe cel gingaş mijlociu,

Cu păr neted şi gălbiu,

Şi pe scaun îl puneau

Şi capul îi răpuneau!

Brâncovanul greu ofta

Şi din suflet cuvânta:

,,Doamne! fie-n voia ta!"

Sultanul se minuna:

Şi cu mila se-ngâna

,,Brâncovene Constantin,

Boier vechi şi domn creştin!

Trei cuconi tu ai avut,

Din trei doi ţi i-ai pierdut,

Numai unul ţi-a rămas.

Cu zile de vrei să-l las,

Lasă legea creştinească

Şi te dă-n legea turcească!"

,,Mare-i Domnul-Dumnezeu!

Creştin bun m-am născut eu,

Creştin bun a muri vreu...

Taci, drăguţă, nu mai plânge

Că-n piept inima-mi se frânge,

Taci şi mori în legea ta

Că tu ceru-i căpăta!"

Imbrohorul se-ncrunta,

Gelaţii se nainta

Şi pe blândul copilaş,

Dragul tatei fecioraş,

La pământ îl aruncau

Şi zilele-i ridicau.

Brâncovanul greu ofta

Şi cu lacrimi cuvânta:

,,Doamne! fie-n voia ta!"

Apoi el se-ntuneca,

Inima-i se despica,

Pe copii se arunca,

Îi bocea, îi săruta,

Şi turbând apoi striga

,,Alelei! tâlhari păgâni!

Alei! voi feciori de câini!

Trei cuconi ce am avut,

Pe tustrei mi i-aţi pierdut,

Dare-ar Domnul-Dumnezeu

Să fie pe gândul meu

Să vă ştergeţi pe pământ

Cum se şterg norii la vânt,

Să n-aveţi loc de-ngropat,

Nici copii de sărutat!"

Turcii crunt se oţereau

Şi pe dânsul tăbărau,

Haine mândre-i le rupeau,

Trupu-i de piele jupeau,

Pielea cu paie-o umpleau,

Prin noroi o tăvăleau,

Şi de-un paltin o legau

Şi râzând aşa strigau:

,,Brâncovene Constantin,

Ghiaur vechi, ghiaur hain!

Cască ochi-a te uita

De-ti cunoşti tu pielea ta?"

,,Câini turbaţi, turci, liftă rea!

De-ţi mânca şi carnea mea,

Să ştiţi c-a murit creştin

Brâncovanul Constantin!"

Cronica rimată a lui Constantin Brîncoveanul

2010-12-09T06:13:00.000-08:00

ANONIM

ISTORIA LUI CONSTANDIN VODĂ BRÂNCOVEANUL

O, poveste minunată

Auzită în lumea toată

Din-ceput şi din vecie

Precum şi la cărţi ne scrie

Cuvântul cel tipărit

Carele iaste adeverit.

Că lumea iaste trecătoare

Şi încă foarte înşălătoare

Şi mai mult amăgitoare,

De-i face şi-i amăgeşte,

Şi tot aşa îi priilesteşte

Pre domni şi pre înpăraţi mari

Şi pre cei ce sânt mai tari,

De vorbescu de avuţie

Şi să ţin în sămeţie,

Ca cându nu ar avea nici o moarte

Şi într-un ceas le lasă toate!

Precum, iată, am privit

Şi Constantin-vodă ce-au domini.

Întru ani doaozeci şi şase

Bine să înrădăcinase;

Totodată să sculară

Şi duşmanii îl luoară

Din scaun, din Bucureşti.

Ia să-mi şezi şi să priveşti

De-acest domnu mare şi bogat

În ce feli s-au adevăratu

Că tiranul de înpărat

Un agă mare ş-au mânat.

Şi cum el au sosit,

Fără de veste l-au lovit

Şi-i spune cu urgie

Cu cuvinte de mazilie.

Pre boiari tare îi strigă

Toţi la dânsul să să strângă,

Ca fermanul să-l cetească

Şi porunca să-i înplinească.

Cându fermanul cetiia

Toţi boiarii că plângea.

Aşa lor le porunciia

Pre Costandin vod să-l dea

Cu fii <şi> cu ginerii

Şi cu toţi credincioşii.

Unde vodă auzise

Foarte mult că să scârbisă.

Pre boiari îi întreba

Şi prea tare îi mustra:

— Care din noi mă vicleniră,

Fără de veste mă loviră?

Dar nu den destul v-am cinstit

Şi boiari mari v-am făcut?

Cum de mine vă înduraţi

Den ţară mă înstrăinaţi?

Domnul va face dreptate

Pentru a voastră răutate.

Toţi boiarii să lepăda,

Foarte tare să jura,

Cum că nu sânt vinovaţi,

Nici nimic amestecaţi.

Iar Constandin-vodă au grăit:

— Faceţi, dar ce v-au poruncit

Că eu sânt ca şi un gonit.

Din spătărie eşise,

Despre doamne trecusă.

Atunci doamna plângea

Şi cu glas măre să jalea

Şi toate le sfârşişă

Pentru amar ce le sosisă

Şi coconii începură

Cu glas mare şi cu-o gură:

- Oh! amară primăvară,

Cum ne iau turcii den ţară,

Lipsindu-ne den domnie,

Şi ne duc în grea urgie.

Acest foc, ce ne soseşte,

Nu spre bine ne sfeteşte.

Domnul să se milostivească.

Pre noi să ne izbăvească.

Când cocoanele auziră,

Toate la curte veniră,

Pre rându în case întra,

Cu multă jale suspina:

- Voi, taică, vă înstriinaţi,

Pre noi cu duşmanii ne lăsaţi.

Iar când fu a doao zi,

Imbriorul că sosi.

Şi cum el că au sit,

La boiari au poruncit,

Toţi boiari la el să vie,

Dentre ei domnu ca să-ş pue.

Când boiarii să adunase,

Pre Ştefan spăratiul îl alesase

Şi cu halai îl luase

Şi la curte îl adusase.

Ştefan-vodă au intrat

Tocma în casa cea de sfat.

Toţi boiarii, pre rându,

în casă întra

Şi mâna îi săruta.

Dacă de la Ştefan-vodă eşiia,

Tot la Costandin-vodă trecea,

Cu plecăciune să închina

Şi mâna îi săruta,

Iar Costandin-vodă grăia,

Pre Ştefan-vodă pedepsia:

— Dacă ţ-au fost ţie de domnie

De ce nu mi-ai spusu tu mie?

Eu ţie să ţ-o fiu dăruit,

Cu pace să o fi stăpânit.

Dar de Dumnezeu nu te-ai temut,

Ci tiranilor ne-ai vândut.

Să ştii, cu adevărat,

Că nici ţie nu-ţ va zăbovi

Ci Dumnezeu îţ va plăti.

Iar Ştefan-vodă să jura,

Foarte tare să blestema:

— Să ştii, doamne, adevărat

Că eu nu sânt vinovat,

Nici nimic amestecat.

Iară în ştire de-m va fi,

Dumnezeu îmi va plăti,

Ci mă rog cu plecăciune

Să am şi eu ertăciune.

Iar Costandin-vodă să închinase,

Zioa bună îs luase.

Când pre poartă eşiia,

Toată ţeara să strângea

Şi după dânsul mergea,

Cu glas mare îl plângea

Şi den gură aşa grăia:

— Domnul cu pace să te păzească,

În grab să te învârteşeşti,

Iar pre noi să ne domneşti

Că cât tu că ne-ai domnit,

Cu pace că ne-ai păzit.

Şi den Bucureşti eşiia,

Drumul Giurgiuvului apuca

Şi dacă turcii Dunărea îi trecură,

Ei mai mult să vesăliră.

Şi Giurgiuvu au zăbovit,

Până Paştile au făcut.

Şi în Ţarigrad l-au dus.

Şi în Ediculea l-au închis.

Iar turcii năvăliră

Şi toate ale lui jăfuiră

Şi averea lui cea de mulţi ani

O luară acei tirani.

Iar, în urmă, îmbrionul

e portul şi tot ocolul.

Den Edecole îl scoasă,

La bostangi-başa îl dusă.

Cându postul sântă Măriei au venit,

Îmbrionul au sosit

Şi la înpăratul mersesă,

Sama de toate îş dedesă

Şi atunci vreme ş-au găsit

Şi mai mult că l-au pârât.

Iar păgânul de înpărat

Şi mai rău s-au turburat

Şi la bostangi-başa au poruncit

Şi tot postul l-au muncit.

Iar când au fost în zioa de sântă Măriia Mare,

Frică şi cutremur tare,

Că înpăratul poruncisă,

Pre Costandin-vodă îl gătise,

Cu coconii dinpreună,

Să-i aducă pren grădina înpărătească

Ca însuş înpăratul să-i privească.

Iar Costandin-vodă striga,

Pre înpăratul blestema:

- Oh, păgâne şi spurcate,

Cum ne tai fără dreptate?

Cu ce-ţ sântem vinovaţi,

De perim nejudecaţi?

Că tu ce mi-ai poruncit,

Eu toate le-am înplinit!

Măcar fiu eu vinovat,

Dar copiii ce au stricat?

Foc din ceri să să pogoare

Şi aicea să să aprinză,

Pre voi pre toţi să vă cuprinză,

Cu sabie îngerească

Pe toţi să vă prăpădească.

Iar coconii mâna îi săruta,

Şi cumplit că suspina,

Naşterea lor blestema

Şi plângea cu omilinţă:

- Ce vom să ne facem, tăiculiţă,

Că vom să ne pristăvim

Şi de lume ne lipsim.

Iar Costandin-vodă dulce îi săruta

Şi den gură îi mângâia:

— Nu vă, fiilor, spăreaţi

Ci pe Dumnezeu rugaţi;

Şi strigaţi cu tărie

Şi cu glas de bucurie,

Că puţintică durere vom lua,

Cu Dumnezău din ceri ne vom încununa.

Atuncea gealatu i-au luatu

Şi pre rând că i-au tăiat,

Halalii că i-au rădicat

Şi în mare i-au aruncat,

Iar doamna da-au auzit,

Aici îndată au leşinat,

Cutremure mari o şi lovi

Şi-a treia zi să trezi,

Cu glas mare că striga:

— Oh! pahar ce l-am băut,

Tot trupul mi s-au otrăvit!

Şi câţi în lume de vor afla,

Toţi de aceasta să vor mira,

De lucru ce s-au făcut

N-au mai fost pre acest pământ,

Că duşmanii ne vândură,

Cu Iuda să înprotiviră.

Urgie din ceri să pogoare

Pe duşmani ca să-i omoare

Şi domnul să le răsplătească

Şi în tartar să-i muncească,

Muncile să nu sfârşească.

Ei ţara să o stăpânească!

Că tot Ţarigradul s-au mirat,

Cum tatăl cu fii s-au tăiat!

Şi toţi într-un ceas din zi

În veci să vor pomeni.

Vedeţi lumea cea bogată

Cum este întru toate deşartă?

Cât ne pare că este bună!

Întru toate e nebună!

Şi cât o videm frumoasă

Şi rămâne mincinoasă.

Câţi cu lumea să vor uni,

Tot în iad vor vieţui.

Şi toţi să să jălească,

Ca în ceruri să să slăvească.

Dumnezeu să-l pomenească.

(Reprodus din: Cronici şi povestiri româneşti versificate (sec. XVII - XVIII), ediţie de Dan Simionescu, Editura Academiei, Bucureşti, 1967, p. 37 - 48; Ms.216, f. 104 - 113, BAR, Filiala Cluj-Napoca)

Studiu despre Cronica rimată a lui Constantin Brîncoveanul

2010-12-09T06:05:00.000-08:00

Tragedia decapitării lui Brîncoveanu, a ginerilor şi copiilor săi pe ţărmul Bosforului a înfiorat întreaga creştinătate. Vestea a străbătut ca fulgerul în Occident şi a fost notată cu groază de ziarele contimporane. Îndeosebi marile ziare franceze ale timpului. Le Journal historique sur les matières du temps din Verdun, Gazette de France, Mercure Galant,aduceau la cunoştinţă cititorilor grozăvia executării lui Brîncoveanu, sub ochii sultanului.

Chiar cei care urmăriseră răsturnarea lui au rămas consternaţi. Pînă şi în lumea turcească din Constantinopol s-au ridicat voci care să murmure împotriva cruzimii. „Les Turcs même ont trouvé beaucoup de barbarie et de férocité dans cette action", înştiinţa, în 1715, pe Ludovic al XIV-lea, ambasadorul francez la Constantinopol, Des Alleurs. Cu atît mai mult vestea aceasta a zguduit conştiinţele româneşti.

Învinuirile aproape făţişe care se aduceau stolnicului Constantin Can-tacuzino şi fiului său Ştefan, învinuiri care şi-au găsit expresia în cronicile timpului şi ajunseseră pînă la urechea lui Dimitrie Cantemir în Rusia, erau un ecou al indignării populare, neştiutoare a mrejelor de intrigi de peste hotare. In aceste împrejurări, un cărturar mărunt din mulţimea anonimă a alcătuit o cronică în versuri asupra tragediei lui Brîncoveanu şi a copiilor săi. Evenimentul este încadrat în tema biblică, atît de cultivată în predica şi lirica medievală —fortuna, labilis — temă pe care o speculase, în literatura noastră, mai înainte Miron Costin şi D. Cantemir:

O pricină minunată

Ce au fost în lumea toată

Di-nceput şi din vecie

Precum şi la carte scrie.

.....................................

Că e lumea înşelătoare

Şi foarte amăgitoare

De-i face şi-i amăgeşte

Şi pre toţi îi prilăsteşte;

Pre domni şi pre împăraţi

Şi pre cei ce sunt mai tari,

De-i vroeste în avuţie

Şi să ţin în sumeţie,

Ca şi cînd n-ar avea moarte...

Precum iată c-au privit

La Constantin-vodă ce-au domnit.

Autorul ne introduce apoi la curtea lui Brîncoveanu, unde lumea se pregătea de sărbătorile Paştelui, cînd soseşte de la Poartă un imbrohor. Acesta convoacă toţi boierii la curte, ca să împlinească porunca imperială şi să citească firmanul de mazilire:

Cînd firmanul îşi citea,

Toţi boierii că plîngea.

Domnul, doamna rămîn consternaţi. Copiii, care se bucurau de adierile primăverii:

— Oh! prea dulce primăvară,

Cum ne scot turcii din ţară

Şi ne duc la grea urgie,

La pedeapsă şi urgie!

Turcul dă poruncă să se strîngă a doua zi, din nou, boierii ca să purceadă la alegerea altui domn. Este ales Ştefan Cantacuzino. Autorul anonim cunoaşte şi el episodul — pe care-1 povesteşte mişcat Del Chiaro — al întrevederii lui Ştefan Cantacuzino cu Brîncoveanu. Ştefan Cantacuzino se duce să-l vadă pe Brîncoveanu şi, jenat parcă de mustrarea conştiinţei, abia îngăimează:

— Ne rugăm să ne ertaţi

Că nu suntem vinovaţi.

Mulţumim de boierie

Şi de altă avuţie.

La care Brîncoveanu răspunde scurt:

— Să fiţi de mine ertaţi,

De Dumnezeu judecaţi!

Că eu văd că sînt robit

i despre voi sînt vîndut.

Apoi, cuprins de indignare şi de durere adîncă, văzînd că cel ce l-a trădat este însuşi nepotul său:

— Dacă ţi-a fost de domnie,

De ce nu mi-ai spus tu mie?

Ca să ţi-o fi dăruit,

Cu pace să fi domnit.

De Domnul nu te-ai temut ?

Tiranului m-ai vîndut!

Să ştii, nu va zăbovi,

Dumnezeu îţi va plăti!

Turcul porunceşte să se strîngă la curte tot oraşul. Lumea se revarsă pe uliţele capitalei. Brîncoveanu şi ai săi sînt urcaţi în caretă şi porniţi pe drumul pieirii, în lacrimile poporului care-l petrece cu urarea: „Domnul să te izbăvească" :

Cu pace să te păzească!

Să scapi de-această urgie,

Să fii iarăşi în domnie.

Că bine ne-ai domnii

Şi cu pace ne-ai hrănit...

Ajunşi la Giurgiu, nenorociţii creştini sînt lăsaţi cîteva zile pînă petrec Paştile. Apoi sînt trecuţi peste Dunăre şi duşi la Ţarigrad, unde domnul, ginerii şi copiii sînt închişi şi ţinuţi in temniţă toată vara.

Apoi sînt aduşi prin grădina împărătească la locul de execuţie. Brîncoveanu aruncă cuvinte grele pentru „păgînul şi spurcatul" sultan care-i taie fără dreptate:

Cu ce-ţi suntem vinovaţi

De pierim nejudecaţi,

Măcar să-ţi fim vinovaţi,

Dar copiii ce-au stricat ?

Ajunşi la locul de execuţie, se aşterne covorul. Momentul este dramatic. Copiii, înfioraţi, se lipesc de sînul tatălui, plîngînd:

Ce să facem

Că vom să ne pristăvim

Şi de lume ne lipsim.

Şi iar în taină grăia

Tătîne-său şi zicea:

— Lasă-ne să ne turcim

Ca zilele să lungim.

Şi acum intervine acel gest de mare demnitate creştină, trăsătura proeminentă a personalităţii marelui domn:

Vodă dulce-i săruta

Şi din gură aşa striga:

— Nu vă, fiilor, spăriaţi,

Ci pe Dumnezeu rugaţi

Şi strigaţi toţi cu tărie

Şi cu glas de bucurie:

Puţină durere-om lua

Şi în rai că vom intra.

(autorul are predilecţie pentru verbul a striga)

În sfîrşit, se apropie gealatul, care retează pe rînd capetele copiilor şi al tatălui, aruncînd apoi trupurile în mare. Doamna, care priveşte scena, înnebuneşte de groază, în încheiere, autorul revine la tema psalmistului cu care începuse cronica, ceea ce ne îndeamnă să bănuim că autorul trebuie să fi fost un cleric sau un dascăl de biserică.

După cum se vede, cronica nu are o valoare literară deosebită. Fiorul tragediei nu a găsit în sufletul cărturarului anonim flacăra căldurii emotive şi mijloacele de expresie adecvate, care să transfigureze materia istorică în materie de artă. Dar în zbuciumul care a cuprins sufletele româneşti ale vremii, această umilă cronică rimată, care dădea glas indignării poporului, a avut un adînc răsunet, căci pe de o parte ea a fost aşezată pe melodie, iar pe de alta a intrat în domeniul colindelor populare.

Sub această nouă formă, Cîntecul lui Contantin-vodă cel Bătrîn a străbătut repede în straturile populare şi a fost introdus de copii în ciclul colindelor cu steaua, la sărbătorile Crăciunului. Cu timpul însă, fiindcă textul cîntecului era prea lung, copiii 1-au scurtat, mărginindu-se la partea introductivă, la tema biblică: „O pricină minunată, ce au fost în lumea toată". În această nouă formă prescurtată, cîntecul trăieşte şi azi ca colindă, cîntîndu-se în toate ţinuturile româneşti, de la Maramureş pînă în Dobrogea, din părţile Mureşului pînă în Basarabia. Forma cea mai veche a melodiei a notat-o Anton Pann în colecţia lui de Cîntece de stea în notaţie bisericească veche, care, transupă în note moderne de sf.-sa preot I.D.Petrescu, este următoarea:

Pe de altă parte, forma primitivă, completă, a cîntecului lui Constantin-vodă s-a răspîndit repede, prin copii manuscrise, în tot largul pămîntului românesc: în Moldova, în Basarabia, în Transilvania. Pe la 1818, el era o tocmai la graniţa de vest a Ardealului, prin părţile Beiuşului, la Diosig, de preotul Pavel Popovici, care ne-a lăsat în acelaşi caiet şi o variantă a acestui cîntec, prelucrată mai adînc sub inspiraţia sentimentului naţional. Brîncoveanu este prezentat în acest cîntec ca un domn care a urmărit independenţa ţării:

Că el Ţara Românească

Vre singur să o domnească,

Plîngi neam românesc,

Cu nemţii să se unească

Ca pe turci să izgonească,

Plîngi neam românesc...

şi în final, după ce povesteşte scurt asasinarea lui Brîncoveanu şi a copiilor săi:

Plîngeţi acum românilor

Că aţi rămas în jugul turcilor

Şi n-o mai fi vodă Constantin

Ca să vă scoată din robia turcească,

Plîngi neam românesc...

Astfel cronica rimată a morţii lui Brîncoveanu, care este a doua cronică rimată în literatura noastră — întîia a fost traducerea lui Greceanu – şi cea dintîi plăsmuită de un român, deşi nu are calităţi literare deosebite, a ajuns totuşi o creaţie populară şi a devenit ca un simbol al rezistenţei sufletului românesc împotriva furtunilor care au abătut pe cei mai aleşi reprezentanţi ai săi. Din ca a crescut apoi frumoasa baladă populară a lui Alecsandri, Const[antin] Brîncoveanu, reprodusă, pe vremuri, în toate manualele de clasele primare.

N.Cartojan, Istoria literaturii române vechi, vol III, 1945

Moartea lui Constantin Brîncoveanul

2010-12-09T05:59:00.000-08:00

MOARTEA LUI CONSTANTIN BRÎNCOVEANU

ÎN LITERATURĂ

Cuprins:

Despre Cronica rimată de N. Cartojan

Cronica rimată (text)

Variante populare ale Baladei despre moartea lui Constantin Brîncoveanul:

1. Versiunea Alecsandri

2. Versiunea At.M.Marienescu

3. Versiunea N. Păsculescu

ADDENDA:

Anexă: Anul 1714 în Cronica lui Gheorghe Şincai

Articole din Le Journal historique sur les matières du temps despre

mazilirea şi moartea lui Constantin Brîncoveanul în traducere românească

Trei fraţi gheboşi (I)

2010-12-08T03:23:00.001-08:00

În ţara cea strălucită,

În cetatea cea vestită,

În Cairo lăcuia

Un săbiiariu şi anume,

Chibebi meşter în lume,

De scule, care tăia.

Acesta din întîmplare

Şi din proniia cea mare

Avea trei feciori gheboşi

Şi născuţi dela un tată,

Trei gemeni toţi deodată,

Toţi ca dintr’o formă scoşi,

Unul Ienschi, cu Petrovschi,

Şi al treilea Pantofschi,

Numele lor le era,

De care a lor făptură

Minunată ce avură,

Toată lumea să mira.

Unul ca altul la faţă,

La cap, la ghebe, la braţă,

Aşa, de nu să putea

Cunoaşte unul dintr-altul

Cu grosimea şi înaltul

Trupesc, ce să potrivea.

Mulţi călători cu mirare

Să strîngea în adunare,

Să-i vază pre ei lucrînd,

În fabrica părintească,

Cu silinţă bărbătească,

La meşteşug toţi în rînd.

Aceşti fraţi într-o dreptate,

Zilele lor numărate,

Optsprezece ani avea

Cînd Chibebi al lor tată,

Bolnăvindu-să dodată,

Au murit în boală grea.

Şi rămîind cocoşaţii,

Ei s^’au învoit ca fraţii,

Pre tatăl lor îngropînd,

Pre maica lor să o ţie

Şi toţi la un loc să fie,

La un loc şi la un gînd.

Şi lucrînd ei la o laltă

Cu veste bună înaltă,

Pre maica lor o ţinea,

Pănă ce spre supărare

Şi spre jalea lor cea mare,

Au murit apoi şi ia.

Însă ia iubindu-i foarte.

Cu mare limbă de moarte,

Le-au lăsat la cîteş trei,

Ca la un loc să trăiască

Şi să nu să despărţască

Unul de alt întră ei.

De vor să le umble bine

Şi să nu dea de ruşine,

Cu blestem le-au poruncit

Şi i-au legat pre ei foarte

La ceasul său cel de moarte,

Să urmeze negreşit.

Maica ochii închizîndu-ş

Şi pre fii săi lăsîndu-ş,

Cînd i-au binecuvîntat,

Au şi trăit cocosaţii

În armonie, ca fraţii,

Şi tot bine s-au purtat.

Iar, după mai lungă vreme,

De ce omul nu să teme,

Să întîmplă negîndit,

Că vrăjmaşului nu-i place,

Ca’ ntră ei să fie pace,

Ci din loc i-au răspîndit.

Că le-au venit ca să-i vază

Nişte copii cum lucrează,

Cînd din şcoala au eşit,

Şi începînd să-i căznească,

Şi ca să-i batjocoreasca

Cu cugetul îndrăcit

Le zicea încungiurîndu-i

Rîzîndu-i şi ocărîndu-i,

Că sînt gheboşi şi guşaţi,

Îi batjocorea de faţă,

Şi le striga fără greaţă:

Gîrbovilor cocoşaţi!

Pentru care rea urgie,

Unul din fraţi de mănie,

Cînd n’au mai putut răbda,

Au luat dela părete,

O sabie şi cu sete

Cînd au început a da,

Pre cel mai ajuns de soarte

L-au tăiat în cap de moarte,

De cu de grab au murit.

Aceasta fără zăbavă,

Au ridicat o gîlceavă,

Care la ei au sărit.

Tatăl pruncului îndată,

Pîrindu-i la judecată,

Vezirul au poruncit,

De pre cîteş trei gheboşii,

I-au dus pre ei ticăloşii

Înainte negreşit.

Vezirul judecătoriul,

Silind pre jeluitoriul,

Să-i arate apriiat,

Din trei care’i vinovatul?

Şi din trei inşi pre băiatul

Carele i l-au tăiat ?

Cei trei fraţi gheboşi

2010-12-08T03:18:00.000-08:00

CEI TREI FRAŢI GHEBOŞI

TREI BĂRBAŢI

ŞI O MUIARE.

O ISTORIE COMICĂ.

ÎN VERSURI ALCĂTUITE DE

IOAN BARAC

TRANSLATOR.

BRAŞOV.

S-AU TIPĂRIT ÎN TIPOGRAFIA LUI I. GĂTT.

1843.

Cuprins:

I (pgg.3-7)
II
III
---------------------------------------------------------------------------------------

Împărţirea a fost făcută de mine din raţiuni de spaţiu. Textul este reprodus din Şcoala ardeleană, ediţie critică, note, bibliografie şi glosar de Florea Fugariu, ed. Minerva, Bucureşti, 1983. Prin urmare, lecţiunea textului şi selecţia (lipsesc paginile 10 - 26 ale originalului) aparţin exclusiv îngrijitorului ediţiei menţionate.
2. Poemul Cei trei fraţi gheboşi este varianta versificată a unui episod din O mie şi una de nopţi, operă pe care a şi prelucrat-o în română Ioan Barac prin intermediar german.

Tilu Buhoglindă (IV)

2010-12-08T02:24:00.000-08:00

Cap al treilea

TILU BUHOGLINDĂ SĂ DUCE IN STREINĂTATE

Groaznica bătaie ce luase Tilu gîndea că nu o va uita în veac. Nici tatăl său n-au mai fost aşa mînios niciodată ca atunci, că nu numai au căutat să-şi cumpere alte tăietori, ci şi vremea ş-au pierdut-o în zadar pînă ş-au făcut la loc uneltele. Aşa Tilu, nemaiputînd răbda bătăile, s-au dus în lume, şi ş-au găsit slujbă la un croitoriu, unde pînă la o vreme s-au purtat bine. Dar stăpînul sau era un om zgîrcit, nu-i da niciodată destul de mîncare. Aşa Tilu era silit a să băga prin cămări, a-şi pişca cevaşi de mîncare, pentru care multe bătăi căpăta şi pre lîngă acestea căuta să lucreze necontenit, întru una de zile au chemat pre stăpînul său la un ospăţ şi pre Tilu l-au închis într-o cămară, unde toată zioa nemîncat şi nebăut au şezut, iar ceilalţi feciori şi învăţăcei era toţi cu voie bună; care cu greu căzîndu-i foarte, unde mai mult de lucru şi bătăi căpăta decît mîncare, ş-au pus în gînd să i-o facă stăpînului său.

Au sosit vremea cînd era să aleagă un judeţ (birău) nou în sat şi adunîndu-se bătrînii satului, au ales pre stăpînul Tilului. Acesta au făcut ospăţ mare, unde cu toţi bătrînii să îmbătară, iar judeţul cel nou nu putea sta pre picioare de beat. Tilu, văzînd aceasta, s-au apropiiat de stăpînul său, zicîndu-i:

— Stăpîne! să vezi că e o bătaie mare în capul satului, du-te ca un judeţ de-i împacă.

— Ce-m pasă mie — zisă croitoriul — să se ducă păzitoriul.

Iară Tilu zisă:

- Preaiubitul mieu stăpîne! Păzitoriul şi cu toţi juraţii sînt toţi morţi de beţi şi dorm, iar dumneata încalecă calul ce e în grajd, şi să te duci, că mare laudă îţ vei cîştiga văzînd oamenii ce grije are judeţul cel nou de a potoli pricinile si prigonirile dintră oameni.Aceasta i-au întrat în cap noului judeţ şi au zis de l-au dus Tilu afară din casa, unde ajungîndu-1 beţiia şi mai tare, de-abiia îl putea ţinea Tilu, fiind şi foarte întunerec. Aşa Tilu 1-au dus pînă în tîrg, unde el legasă bine un ţap mare de prang (spînzărătoare). Iar stăpînul îi zicea:

— Unde mă duci aşa departe? Ori aşa departe este grajdul?

— Ba nu — zisă Tilu — numai ţi să pare, căci mergem încet.

Aşa sosind ei acolo, i-au ajutat Tilu ele au încălecat pre ţap şi 1-au legat bine cu funii, şi fiindcă şi mergînd fusese adormit de jumătate, şedea strîmb călare pre ţap, şi cum era tare legat, au adormit cu totul. Făcîndu-să zio, cîţi oameni au ieşit în tîrg şi au văzut pre judeţul cel nou dormind lîngă prang călare pre ţap, toţi s-au mirat şi s-au făcut un rîs înfricoşat, şi dacă s-au deşteptat, rîzîndu-l tot satul pînă acasă, l-au lepădat din deregătorie. Ştiia bine croitoriul cum că Tilu i-au făcut batjocura aceasta, însă el în noaptea aceia s-au încărcat bine de merinde şi s-au cam mai dus.

Tilu Buhoglindă (III)

2010-12-08T02:22:00.000-08:00

Cap al doilea

ÎNVĂŢĂTURA LUI TILU BUHOGLINDĂ

Acest fecior, în vîrsta lui de zece ani, l-au luat tatăl său la învăţătură ca să facă din el, cum zicea el, un cîrpaci de cizme procopsit. Dar cu anevoie, că pruncul întru nimic nu să deprindea, că nu-i plăcea, întru una de zile i-au poruncit tatăl său zicînd:

— Blestematule! acum să ai grije, că maică-ta merge la o nuntă să fiarbă, şi eu mă duc la un tîrg cu cizme, iar tu rămîi acasă singur, şi ca să nu poţi face rele, vei rămînea închis. Mîncarea ta e colo în cuptoriu şi fiindcă eu am de lucru mult, şi ca şi ţie să nu-ţ fie urît, să-m tai cuie cu tăietoarea.

— Bine, taică — zisă Tilu — n-ai grije, că toate cuiele le voiu tăia, şi bine voiu lucra.

S-au bucurat tatăl său auzindu-l cum să făgăduiaşte şi s-au dus cu voie bună.

Rămîind Tilu singur, nu ştiia cum să împlinească porunca tătîni-său, ci i-au venit în cap, văzînd că casa e încărcată de chipuri pre păreţi, şi au luat chipurile jos scoţind toate cuiele afară cîte au găsit, şi luînd o tăietoare cu care lucra la cizme, au început a ciopli la ele; dar fiindcă cuiele de fier nu să putea ciopli, s-au ştirbit tăietoarea de tot, au luat altă tăietoare pînă au stricat şi pre aceia. Au luat şi pre a treia, pînă ce au stricat toate tăietoarele, asudînd şi el cu totul de lucru. Venind tatăl său acasă, s-au îngrozit de cele ce au văzut în casa sa. Iar Tilu au strigat:

— Ah, taică dragă! N-am putut tăia nici un cuiu şi destul m-am trudit cu ele.

Iar tatăl său, văzîndu-ş paguba, l-au bătut cu cureaoa de la genunche din toată puterea.

Tilu Buhoglindă (II)

2010-12-02T04:12:00.000-08:00

Cap întîiu

PENTRU NAŞTEREA ŞI CREŞTEREA LUI TILU BUHOGLINDĂ

Tatăl lui Tilu au fost un cîrpaci, om de treabă întru un sătuţ Cnetling, în prinţipatul Sacsoniii, şi au trăit cu muierea lui, Ana, mai mulţi ani în pace şi cu cinste ; şi numele lui era Claus. Cîrpea cizme la săteni, şi muierea lui îşi cîştiga hrană cu cusuturile de cămăşi pentru tineri şi tinere în sat; şi la minte, la boteze şi la alte ospeţe, făcea bucate şi totdeauna venea încărcată de bucate acasă, încît să ajungea cîteva zile cu bărbatul ei să mănînce acasă.

Trăind ei aşa vro cîţva ani şi neavînd prunci, şi poftind Claus a avea un prunc, li s-au binecuvîntat căsătoriia lor, şi Ana au născut un prunc zdravăn, sănătos şi puternic.

Acum să făcusă tatălui Claus ceriul plin de lăute, îşi strîngea în braţă şi îşi săruta pruncul de era o bucurie mare de tot, şi numaidecît au făcut toate gătirile de botez. Dar fiindcă în satul lor nu era biserică, căuta să ducă pruncul cale de vro cîteva ceasuri departe să-l boteze. Aşa au plecat tatăl cu moaşa şi cu vro doi cumetri în drum. Departe era, şi zioa cu zăduf, unde ei însetoşindu-se foarte au intrat într-un birt (cîrcimă) ce era lîngă drum, a să răcori cu vro cîteva oale şi păhară de vin. Tatăl de multă voie bună deşerta păhărele unul după altul, cumetrii şi cumetrele întru asemenea, încît tot mai multă voie bună îşi căpăta, cu cît li să suia vinul în cap. Vreme era să plece, vrînd să ajungă botezul, dar era zminteala din moaşa, că-ş uitasă mantălu cel negru acasă, şi să întorsese după dînsul, carea deacă au sosit, s-au luat Claus în vorbe cu ea, că însuşi el au luat pruncul din pat şi s-au dus cu el afară împodobit cu deosebite podoabe, şi el de vin împletecindu-se şi ceialalţi după el, pînă ce au ajuns la o tină mare. Aici au strigat moaşa:

— Staţi — că eu nu poci suferi aceasta — moaşa să cade să ducă pruncul la biserică!

— Ce grăieşti, zisă tatăl, că pruncul este al mieu, nu-l mai dau eu la nimenea!

Moaşa protestuia, şi au apucat pruncul de picioare, şi tatăl său îl ţinea de cap, şi îl întindea unul încolo şi unul încoace, şi s-au bălăbănit pînă ce au căzut amîndoi cu el, unde era tina mai mare în glod.

Au sărit întru ajutoriu şi i-au ridicat din tină, însă să făcusere înfricoşaţi, plini de tină şi împuţiţi de glod, de nu putea să stea omul lîngă ei. Aşa nu era cu putinţă a merge la biserică, ci s-au întors la birt înapoi de s-au spălat şi s-au curăţit, şi să deregea cu moaşa cu o sticlă de vin. Iar pruncul tremura de frig şi, neavînd cu ce alte cîrpe să-l învăluiască, l-au îmbrăcat cu nişte hăinişoare ale pruncului birtaşului, şi aşa l-au dus la botez. Şi întrînd în satul cu biserica şi văzînd oamenii pruncul îmbrăcat, încălţat şi cu căciulită în cap, îşi făcea rîs mare după dînşii. Iar naşul da din cap şi socotea cum că din pruncul acesta va să iasă ori un om de nimic, ori un blestemat, de vreme ce el îndată după naşterea lui s-au tăvălit prin tină.

Înfricoşatul Tilu n-au putut suge la pieptul maicii sale decît numai vro cîteva săptămîni: pentru că i-au crescut doi dinţi prea cu graba, cu care muşca de tot. Tatăl său socotind că va să se facă un om tare şi vrăjmaş, l-au înţărcat, şi în loc de lapte l-au învăţat a mînca carne şi pîine, şi el mînca de era o mirare şi bucurie la ei.

Crescînd Tilu şi începînd a alerga prin casă, atîta era de nestîmpărat, cît nimenea nu să putea odihni de el; aci chinuia mîţele şi cîinii, aci spărgea ferestrile, apoi cînd şedea băiatele la uliţă, pre laviţă, le cosea spinările una de alta, şi alte mişelii făcînd, să băga în cămări şi în pivniţă, şi mînca zmîntîna de la oalele cu lapte şi nimic nu rămînea să nu facă rele pre unde ajungea şi dacă îl bătea tatăl său pentru mişeliile lui, i să zgîia cu nişte ochi şi obraze urîte şi schimonosite, cît îl tăia rîsul.

Părinţii avea numai un necaz şi chin cu pruncul acesta de tot blestemat şi au hotărît să nu-l mai lasă pre uliţă. L-au dat la şcoală, dar n-au putut să şază acolo: că el necăjea şi zmintea pre toţi pruncii din şcoală, încît l-au izgonit afară de la şcoală. Şi aşa l-au învăţat maică-sa acasă, încît au putut a ceti şi tatăl său a scrie şi căuta să şază acasă; iar cînd scăpa afară, toată zioa nu să ştiia unde umblă şi cînd venea acasă, venea şi jelbile după el, ca un catastif după faptele lui.

Tilu Buhoglindă (I)

2010-12-02T04:10:00.000-08:00

CĂTRĂ CETITORII...

Întră altele din lume

Mai cetiţ şi alte glume,

Iubiţilor cetitori!

Că sînt firi bune şi rele,

Pildă a lua din ele

Ca o grădină cu flori.

Florile să cresc cu trudă,

Grădinariul mult asudă

Cu apă udîndu-le.

Iar grabnica buruiană

Ea e florilor duşmană,

Mult împresurîndu-le.

Iată Tilu Buhoglindă

Lumea-n ce chip o colindă,

Pre alţii mulţi înşelînd.

Cu poznatele lui fapte,

Despica părul în şapte,

Cu minciuni hrană aflînd.

El cu isteţimea minţii

Ş-au covîrşit pre părinţii,

Găsindu-ş alt meşteşug./

Cu poznatele lui glume

Fost făcut de r îs în lume,

Să hrănea cu vicleşug.

Moartea lui ca şi viiaţa

Păcatul i-au fost povaţa,

În cap, pretutindinea;

Să rîdeţi cetindu-i-le,

Dar ca el, rîzindu-i-le,

Să nu facă nimenea.

Că grădina să pliveşte

De buruieni, apoi creşte

Toată floarea frumuşel.

Aşa să fie plivită Lumea,

Şi bine păzită

De orice aşa mişel.

Florile să înflorească,

Fără buruieni să crească

Şi va fi grădina raiu.

Acest folos aşteptîndu-l,

Pre Buhoglindă cetindu-l,

Atîta mă bucuraiu.

Tilu Buhoglindă

2010-12-02T04:04:00.000-08:00

TOATĂ VIAŢA, ISTEŢIILE ŞI FAPTELE MINUNATULUI

TILU BUHOGLINDĂ,

CELE DE RÎS

ŞI

MINUNATE LA CETIRE

SPRE TRECEREA DE VREME ÎN ZILELE SAU

CEASURILE OMULUI CELE DE ODIHNĂ

BRAŞOV

1840

CUPRINS:

Cuvînt înainte de DAN SIMIONESCU

Cătră cetitori [...]

Cap întîiu. Pentru naşterea şi creşterea lui Tilu Buhoglindă

Cap al doilea. Învăţătura lui Tilu Buhoglindă

Cap al treilea. Tilu Buhoglindă să duce în streinătate

Cap al patrulea. Tilu Buhoglindă mănîncă şi bea fără bani

Cap al cincilea. Tilu Buhoglindă să bagă la un pitariu la învăţătură

Cap al şaselea. Tilu Buhoglindă joacă pre fune

Cap al şaptelea. Tilu Buhoglindă să face zugrav

Cap al optulea. Tilu Buhoglindă face pe bolnavii într-un şpital pre toţi sănătoşi într-o zi

Cap al noaolea. Tilu Buhoglindă îşi vinde calul, şi-l osîndeşte la spînzurătoare

Cap al zecelea. Tilu Buhoglindă dă dişputuluieşte în şcoalele cele mari din Wittenberg

------------------------------------------------------------

Textul e reprodus după Cărţile populare...., transcriere de Elena Dumitrescu, cu o introducere de Dan Simionescu.

Cuvînt înainte la Tilu Buhoglindă

2010-12-02T03:45:00.000-08:00

[...] Eroul cărţii, Till, se pare că a fost un personaj real, trăind în prima jumătate a secolului al XIV. Originea lui, după unii cercetători, este flamandă. Redacţia care a circulat în literatura română, [...] îi atribuie însă origine germană. [...]
Cea mai veche ediţie a cărţii despre năzdrăvăniile lui Till datează din anul 1515 şi a apărut la Strassburg, în limba germană (editor Johannes Grieninger). Ediţia lui Thomas Murner, din 1519, are 96 povestiri păstrînd în forma lor originară numai povestirile 1-10, 18-21, 39-62, 74 şi 90-96; celelalte sînt adaose şi prelucrări ulterioare.[...]
Opera ...este tradusă de I.Barac în mod literal. Traducătorul n-a găsit întotdeauna echivalenţele româneşti populare, corespunzătoare expresiilor germane. Totuşi, traducerea lui, singura pe care o cunosc în literatura română, a avut numeroase ediţii (1848,1856, 1858, 1876, 1888 ş.a.) şi a fost mult citită de masele populare şi de copii. [...]

DAN SIMIONESCU în Cărţile populare în literatura romînească [sic!], ediţie îngrijită şi studiu introductiv de Ion C. Chiţimia şi Dan Simionescu, 1963, EPL, vol 1, pp.259-261

IOAN BARAC

2010-11-19T07:27:00.000-08:00

de George Călinescu

...Este fiul unui preot din Alămor (sat lîngă Ocna-Sibiului) în care se născu la 1776. Şi-a făcut învăţăturile la Aiud şi la Cluj, cu specializare juridică. La 1801 îl aflăm dascăl „normalicesc neunit” la Avrig. În 1802 capătă aceeaşi întrebuinţare la Braşov, în care îl găsim în 1804 şi în 1809. Dar încă din 1805 e numit la primărie „maghistrat translator”. Moare la 11 iulie 1848, lăsînd 5 copii şi fiind înmormîntat în ţintirimul bisericii Sf. Nicolae din Şchei.

Numeroase sînt traducerile şi vulgarizările lui Barac, care a editat Foaia Duminecii (Braşov, 1837). Prelucrase în 7 cîntece Odiseea, sub titlul Rătăcirile lui Ulise, şi cîteva din Metamorfozele lui Ovidi (Deucalion şi Pyrrha etc.). A tradus prin intermediar german chiar Amlet după „Şakespeer” [...]. Apoi, tot din nemţeşte, [...] Tilu Buhoglindă, O mie şi una de nopţi, din care un episod, Cei trei fraţi gheboşi, a apărut şi deosebit. În fine, o mulţime de scrieri obscure, rămase în manuscris. [...]

Scrierea cu adevărat populară a lui Barac, care a avut o răspîndire extraordinară şi a întreţinut gustul de poezie al păturei de jos şi mijlocii, este Istoria despre Arghir cel frumos şi despre Elena cea frumoasă (1801). [...] Povestea e o prelucrare după Argirus Historiaja a ungurului Albert Gergey, deşi cuprinsul aparţine basmului universal. [...]

[Istoria literaturii române de la origini pînă în prezent, 1941]

Pipelea Gîscariul XVII

2010-11-19T07:19:00.001-08:00

PIPELEA ŞI BOIERIUL LA A TREIA RĂFUIALA

Iar atunci Pipelea iasă

Din pădurea cea mai deasă

Cătră boieriul zicînd :

— „Ce te miră aşa firea ?

Nu-i Pipelea nicăirea ?...

El a scăpat nefugind.

Nu-i acela, nu-i fugariu,

Ci eu, Pipelea Gîscariu,

Eu sînt care mi-ai luat

Gîştele fără de plată

Şi să te mai bat o dată

Cum înainte ţi-am dat”.

Atunci boieriul văzîndu-1,

Părea că 1-au detunat.

Din călească îl pogoară,

Bătîndu-1 a treia oară,

De trei ori a leşinat.

Şi luîndu-i banii iară

Preţul gîştelor afară,

I-a zis : „Rămîi sănătos !

Că eu nu te voi mai bate”.

Şi s-a dus cu sănătate.

Tot fluierînd şi voios.

Deci sosind alergătorii,

Străjile şi fugătorii,

Cu caii plini de sudori,

Cu năcaz apoi se miră

De boieriu, că-1 găsiră

Bătut acum de trei ori.

Iar boieriul cu oftare

Şi cu multă lăcrimare

Le-au grăit aşa cuvînt :

Că Dumnezeu porunceşte,

Judecă şi pedepseşte

Pe tirani de pe pămînt.

Şi mergînd apoi acasă,

La o vieaţă aleasă,

Atîta s-a îmblînzit,

Cît pe nimenea cu pieptul,

Sau sumeţiu, şi cu nedreptul

Mai mult nu a mai asuprit,

Ci trăind viaţă blînda,

Ferindu-se de osîndă,

Prea mult s-a cuvioşit ;

Şi cu bună fericire

Cu cea din lume ieşire

Aşa şi-a luat

SFÎRŞIT